Colecție de flori presate.

Proba 1: Cârlionți

Tema primei probe: Un short story, de 500-1000 de cuvinte, cu titlul „Cârlionți".

Număr de cuvinte: 837

Jurați: ariana4368 -_xandrax

Mic disclaimer: Ce am scris vine la pachet cu menționări ce țin de religie, dar acestea nu au scopul de a fi offensive. Sper doar să nu le transforme cineva într-o chestie jignitoare.

***

Cârlionți

          Nu am urât niciodată pe nimeni.

          Nu am urât niciodată pe nimeni, nu pentru că nu pot, ci pentru că nu am voie; mama nu mă lasă. Mama mea nu e o femeie prea strictă, nu în mod normal. Tata era strict; probabil că ar fi în continuare strict, dacă ar mai fi. Dar cum nu mai e, nu pot ști sigur. Fratele meu spunea că „mai mult ca sigur" nu s-ar fi schimbat, pentru că îl știa de mai mult timp, dar în el nu puteai să ai încredere niciodată. Mama avea încredere în el, eu nu. Acum nici ea nu mai are: nici încredere, nici pe el.

Mama a plâns prima dată atunci când tata a murit. A plâns a doua oară atunci când fratele meu a murit. Am plâns cu ea. Am plâns a treia oară atunci când mi-am dat seama că mama a murit cu ei. A plecat.

Nu a plecat per se, dar s-a schimbat suficient de mult încât să cred că nu mai vine înapoi. Schimbarea ei a început când s-a lăsat de fumat: a spus că nu vrea să cadă în păcat. Nu a mai ieșit la întâlniri cu alți bărbați: a spus că nu vrea să cadă în păcat. Am început să mergem la biserică în fiecare duminică: a spus că nu vrea să cădem în păcat.

Și nu a căzut. Nu am căzut.

A așezat ura pe un piedestal. În realitate, mama a așezat-o în același loc în care alte mame ascund acele de cusut sau cuțitele de bucătărie. Ura fugise de acolo și își construise singură piedestal. Sau poate i-l construisem eu. Mamei îi plăcea să spună că nu ai cum să urăști pe cineva din pură întâmplare, din invidie sau obișnuință; dacă orice altceva era mâna lui Dumnezeu, ura era propria-ți mână.

          Am crezut-o. Am crezut-o pentru că ei nu mai erau, pentru că eram doar eu și ea, iar eu aveam mare nevoie să cred pe cineva.

          Mama nu a căzut. Eu da.

          Eu am căzut și am decis ca prima persoană pe care o urăsc să fie una cu păr creț. Pentru că persoanele cu părul creț sunt frumoase. Pentru că persoanele cu părul creț nu sunt menționate în Biblie. Pentru că persoanele cu părul creț nu locuiesc aici. Ultima persoană cârlionțată pe care am văzut-o a fost fratele meu. Penultima a fost tata. După ce ei au plecat, populația creață a orașului meu s-a diminuat considerabil; dar orașul meu e atât de mic încât până și populația generală a fost grav diminuată de moartea a doi oameni.

          M-am consolat cu ideea că persoana mea cu părul creț stă undeva departe, foarte departe, așteptând pe cineva să o urască. Nu mi-am dat seamă că doar orașul meu e mic, iar lumea e mare. Populația ei nu a fost afectată de moartea a două persoane.

•••

În primul an de facultate m-am angajat la o cafenea, crezând că o să fie începutul independenței mele financiare. Am semnat un contract pe care nu l-am citit; nu l-am citit pentru că nu îmi place să citesc, pentru că eram obișnuită să bifez „Am citit termenii și condițiile" înainte să citesc termenii și condițiile. În prima zi de lucru am aflat că ce urma să fac era benevol, sau cel puțin semi-benevol, pentru că primeam totuși ceva. Nu bani, dar primeam ceva.

Se deschide ușa cafenelei. Sună clopoțelul. Oamenii îți dau o carte, iar tu le dai cafea. Și ei sunt fericiți pentru că au cafea, iar tu ești fericit pentru că ai o carte. Eu eram cea mai fericită, dat fiind că amanetul de peste drum are un contract cu o bibliotecă din centru, așa că acceptau și cărți. Am vândut absolut fiecare carte. Aproape.

          A zecea oară când am auzit clopoțelul în acea dimineață, în cafeneaua în care toți citesc doar Eminescu, a intrat un bărbat cu un volum de Blaga. Dar eu nu văd flori, și ochi, și buze, și morminte [1] , ci doar păr creț al unui om pe care îl urăsc. Văd cârlionți ce nu stau la locul lor, văd gravitația ce refuză să asculte, văd lucruri pe care nu le-am mai văzut de mult.

          I-am pus sare în cafea. Mi-a părut rău –nu pentru el, pentru cafea–, dar apoi m-am uitat în sus și am văzut păr creț, ceea ce era suficient pentru mine.

          Mama spunea că nu poți să urăști pe cinevă din pură întâmplare sau obișnuință. Nu poți să urăști din invidie. Nu poți să urăști de dor. Nu poți să urăști păr creț și ochi verzi. Nu poți să urăști oamenii de neîncredere ce au plecat prea devreme. Ura este propria-ți mână, iar eu sunt stângace. Poate de asta îmi pare rău.

Am rămas cu un gust amar, iar el cu băutura neatinsă.

A „plătit" oricum. A plătit și a plecat. A plecat și eu l-am lăsat să plece, pentru că nu mai urâsem niciodată pe nimeni.

          Ești prima persoană pe care o urăsc. Mulțumesc pentru carte, te iubesc.

***

Notă de subsol:
[1] „căci eu iubesc
        şi flori şi ochi şi buze şi morminte."
—Lucian Blaga, „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" (1919)