Legende urbane

Ion Rîmaru

Legente. Speculaţii. Destin. Nebunie. Ceasul rău. Blestemul unei familii. Despre povestea lui Ion Rîmaru, cel mai sadic criminal în serie din România, s-au scris pagini întregi. Crimele lui au îngrozit şi terorizat deopotrivă Bucureştiul anilor 1970-1971. A agresat 14 femei: pe patru le-a ucis, iar pe restul le-a violat sau a încercat să le omoare.

Ataca cu un ciocan, un topor, o rangă de fier şi un cuţit. Poliţiştii l-au numit „Vampirul din Bucureşti" după ce au constatat că sugea sângele victimelor. Multe femei speriate evitau să mai iasă din casă după ora 21.00. În acea perioadă, mii de oameni au fost mobilizaţi pentru prinderea lui, dar cazul a fost rezolvat abia după ce Rîmaru a pierdut un certificat medical eliberat pe numele lui, la locul unei crime.

S-a vehiculat că era necrofil şi canibal, multe dintre victimele sale prezentând muşcături în zona genitală. S-a spus că, în tot ceea ce făcea, era omul extremelor şi al obsesiilor: ataca doar noaptea, în condiţii meteorologice dificile- ceaţă, ploaie, furtună, preferând femeile blonde care mergeau singure spre casă după terminarea serviciului.

Mulţi dintre cei care au vorbit/scris/comentat depre cazul Rîmaru au speculat că asasinul ar fi fost un geniu ascuns, student la Medicină Veterinară, dotat cu o inteligenţă pe măsura nebuniei. Un lucru e cert: cazul Rîmaru a stârnit nu doar curiozitatea judiciariştilor, ci şi pe cea a criminaliştilor şi a multor psihologi, ridicând întrebări, rămase fără răspuns până în zilele noastre.

„Vampirul din Bucureşti", între realitate şi legendă

Viaţa celui supranumit „Vampirul din Bucureşti"- caruselul problelor, ancheta extrem de grea şi meticuloasă, simulările şi destăinuirile, familia, procesul, sentinţa şi ultima dorinţă a criminalului Rîmaru au fost cel mai bine surprinse în cartea „Cazul Rîmaru" a comisarului de poliţie Traian Tandin. „Vă rog să mă iertaţi pentru tot ce ce-am făcut!"- sunt vorbele rostite de Ion Rîmaru, în drumul spre „Miliţia Capitalei (...) Aşadar, sosise clipa mult visată... Asasinul fusese prins!", explică comisarul Tandin în scrierile sale.

„În sfârşit, a sosit clipa execuţiei în curtea penitenciarului Jilava. Condamnatul are dreptul la ultima dorinţă:- Vreau să trăiesc!, a început să strige Rîmaru. Vreau să trăiesc!... Şi răpăitul gloanţelor i-a îndeplinit ultima dorinţă, dar în lumea celor drepţi!"

„Chemaţi-l pe tata, să vadă şi el ce se întâmplă cu mine!"

Ion Rîmaru s-a născut în oraşul Caracal. După terminarea liceului, reuşise la Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti. Părinţii erau despărţiţi, însă aparent, se aflau în relaţii bune. Mama sa rămăsese la Caracal, în casa părintească, având grijă de ceilalţi doi copii. Tatăl locuia în Bucureşti,cu viză de flotant, la o concubină, ţesătoare. Acesta era şofer pe I.T.B. şi lucra pe autobuzele de noapte.

Rîmaru era în relaţii bune cu ambii părinţi. Cu tatăl său se vedea mai des, pentru că erau amândoi în Bucureşti. Rîmaru Florea, tatăl îl vizita deseori la cămin ori se întâlneau în oraş. Tot el îi dădea bani pentru cheltuielile de la facultate şi pentru buzunar. Şi atunci, dacă toate lucrurile păreau  să se desfăşoare în limitele normalului cum a început toată nebunia lui Ion Rîmaru? Cum a ajuns un student la medicină să devină un odios criminal în serie? Ce contribuţie la traseul lui de asasin a avut familia şi de ce în timp ce este purtat pe sus către copacul de care urma să fie legat, Rîmaru a început să ţipe, scos din minţi:„Chemaţi-l pe tata, să vadă şi el ce se întâmplă cu mine! Numai el este de vină!".

Moştenire genetică sau blestem?

Examenul medical complex făcut lui Rîmaru în timpul anchetei a elucidat câteva dintre aceste mistere. În realitate, crimanulul făcea parte dintr-o familie dezorganizată, cu părinţii divorţaţi, trei copii despărţiţi – cei doi fraţi au rămas la mamă, iar Ion fiind cel mai mare, a mers să locuiască cu tatăl său. Nu lipsea din peisaj niciun unchi cu antecedente penale.