Formarea unui întreg.

3

– Capitolul 3 –
Baie cu o cană de cafea fierbinte
Discuții și fobie de apă
Cristian

     Doamne, ce durere de cap am în dimineața aceasta! Nu ar fi trebuit să beau atât de mult vin seara trecută. Este numai și numai vina lui Morgan. Am reușit să uit pe moment dauna provocată de femeia aceea bijuteriei mele, dar acum că m-am trezit din beție, amintirea și nervii au revenit.
Mă ridic în capul oaselor pe marginea patului. De îndată ce camera va înceta să se mai învârtă cu mine, o să încerc să mă ridic. După câteva minute bune, îmi fac curaj și mă ridic, dar mă trezesc nevoit să o iau la fugă către baie. Trebuie să dau afară tot ce am introdus în stomac aseară.
       Ziua de azi a început cu stângul, sper din tot sufletul să nu se termine mai rău de atât. Am nevoie de o doză mare de cafeină pentru a înlătura tot răul acesta. Cobor scările și mă îndrept spre bucătărie, dar îmi atrage atenția un sforăit care vine din direcția canapelei din sufragerie. Fac pași mărunți și mă apropii pentru a vedea cine este.
       Morgan doarme jumate pe canapea, jumate pe jos, cu gura deschisă și cu o urmă albă de salivă uscată pe față. Este o scenă oribilă, așa că îi întorc spatele și îmi reiau drumul spre bucătărie. Nici că se putea mai bine. Se pare că nu mai am cafea, iar acum mă văd nevoit să ies în oraș să îmi iau doza de cafeină. Frumos, foarte frumos.
       Mă întorc în cameră și îmi fac un duș cu apă rece. Poate așa voi înlătura tot răul pe care îl simt în dimineața aceasta. O să mă duc la barul lui Sergio, chiar dacă este departe, merită tot efortul. Cafeaua este pe placul meu, iar cornurile cu ciocolată îmi amintesc de copilărie și de o anumită rățușcă.
       Gândul mi se duce iar la ea. Nu înțeleg de ce în ultimele zile o am mai tot timpul prezentă în gândurile mele. Sper că diseară o să vină Cristina și o să îmi spună câte ceva despre ea. Cu aceste gânduri parchez mașina în fața barului, și încă de la intrare sunt întâmpinat de către proprietarul acestuia.
       — Hei, Cristian! Ce s-a întâmplat? Ți-a murit pisica? mă întreabă arcuind o sprânceană în sus și zâmbind cu toți dinții.
       — Bună, dimineața!
       Salutul meu este lipsit de entuziasm și viață. Nu mă recunosc. Promit solemn, că nu mai beau, până data viitoare.
       — E de rău? mă chestionează în continuare, acum ușor îngrijorat.
       — Nu, stai liniștit. Nu a murit nimeni. Doar că în ultimele zile ghinionul se ține scai de mine, îi mărturisesc în timp ce îmi așez coatele pe tejgheaua de lemn masiv.
       Barul acesta este printre primele proiecte ale mele și mă mândresc cu el. Am făcut ceva frumos din puțini bani și resurse.
       — Să nu îmi spui că ai probleme cu moștenitorul numărul unu? îmi șoptește, după ce se asigură că nu suntem auziți și de alte persoane, iar eu din instinct îmi duc mâinile la bijuteriile de familie.
       Nu înțeleg de ce toată lumea se gândește doar la ce este mai rău. Dacă până acum eram prost dispus, acum sunt negru de supărare.
       — Nu este vorba despre asta! O femeie mi-a zgâriat mașina nouă-nouță.
       — Ok. Acum înțeleg de ce ai fața aceasta de înmormântare, îmi face cu ochiul: Ce îți ofer?
       — O cafea dublă fără zahăr, mulțumesc!
       De când am terminat proiectul, vin pe aici ori de câte ori am ocazia. Prin urmare, am devenit prieteni buni.
       Se retrage și se întoarce – relativ repede – cu o cană enormă plină cu cafea. Mirosul acesteia deja mă face să mă simt mai bine. Iar în momentul în care iau prima gură din lichidul miraculos, senzația de rău aproape a dispărut.
       — Mai bine? mă întreabă în timp ce își tine privirea în a mea.
       — Da, mulțumesc.
       — Ai avut o seară poker? Tu și blondul acela ați exagerat cu vinul. Am dreptate?
       — Ai perfectă dreptate. Tind să cred că nu mai am vârsta necesară pentru acest tip de evenimente nocturne. Crezi că sunt pregătit să-mi schimb stilul de viață?
       — În ce sens te referi? Ce ai de gând să faci?
       — Trebuie să îmi găsesc o soție!
Vrea să îmi răspundă, dar îi atrage atenția o femeie. Se scuză față de mine, după care se îndreaptă spre aceasta din urmă.
       Între timp, eu îmi termin cafeaua și îl aștept pentru a-l saluta înainte de-a pleca acasă. Trebuie să îi dau trezirea leneșului de pe canapea. A devenit o obișnuință să doarmă acasă la mine atunci când întrece măsura la paharele de vin. El încă locuiește cu părinții săi și nu vrea să asculte teoria mamei sale când vine târziu acasă și cu câteva pahare în plus la bord. La treizeci de ani ai săi este puțin cam ciudată situația lui.
       Nu știu în ce fel sau mod, dar simt o căldură arzătoare în piept. Jur că se ajunge la moarte de om în dimineața aceasta. Femeia de lângă mine este roșie ca focul la față și mă privește în timp ce își duce mâinile la gură. Mi-a vărsat cana de cafea pe cămașa mea de firmă.
       — De ce nu te uiți pe unde mergi? mă trezesc urlând, dar fără să ridic privirea spre ea.
       — Nu pot să cred! o aud la un moment dat, dar tot nu îi acord atenția mea. Când realizez că nu mai este nimic de făcut și îmi ridic privirea pentru a-mi descărca toată furia asupra ei, rămân împietrit. Nu pot să cred că este chiar ea. Este atât de schimbată. Bineînțeles că în bine. Se vede că mama natură a avut grijă să o înzestreze cu calități deosebite.
       — Hei, stai liniștit, nu s-a întâmplat nimic grav sau ceva care nu are o rezolvare.
       Simt că pică cerul pe mine când văd un brunet, pletos, bine făcut, că își face apariția lângă ea. Locul acela ar trebui să fie al meu și numai al meu. Simt că mi se ridică sângele la creier în momentul în care o strânge de talie și o apropie mai mult de el. Are de gând să o protejeze de cuvintele mele. Continuăm să ne privim reciproc până în momentul în care Emily vrea să se apropie de mine și eu, ca dementul, o opresc într-un mod nu tocmai drăguț.
       — Stai departe de mine! Ai făcut suficient rău pentru moment, nu vreau să îmi mai cauzezi te miri ce altceva.
       După ce avem o discuție aprinsă din care iese scântei, decid că cel mai bine este să plec cât mai repede cu putință din locul acesta. O privesc cu dispreț în timp ce îl trage după ea afară pe tipul de mai devreme și simt că îmi ies flăcări pe nas din cauza nervilor.
       — Ești în regulă? mă întreabă Sergio cu o voce ciudată. Sper că nu începe să râdă de mine, că riscă să îmi descarc toți nervi asupra lui. Dar realizez cu stupoare că tot barul are privirile ațintite asupra mea.
       — Da, sunt încă întreg. Cred că cel mai bine ar fi să mă închid în casă azi. Asta ca să fiu sigur că apuc ziua de mâine.
       — Cel mai bine ar fi să eviți locurile publice pentru a fi mai sigur! mă sfătuiește străduindu-se să nu râdă.
       — O să încerc să urmez sfatul tău fără doar și poate!
       Îi plătesc consumația și ies afară. Nu îmi vine să cred! În ultimele zile, două femei mi-au provocat daune una după alta. Și când te gândești că eu caut o soție. Este numai vina lui Geremia pentru toate aceste nenorociri din ultima vreme.
       Odată ajuns în fața barului, Emily stă în brațele tipului la câțiva pași distanță de mașina mea pe care o privește ca și când ar cunoaște-o de undeva. Nu îi bag în seamă, mă îndrept cu pași repezi spre mașină și plec. Când ajung acasă, îl găsesc pe Morgan în șezut pe canapea, cu mâinile în cap.
       — Bună ziua, că dimineață era când m-am trezit eu! îl salut pe un ton puțin sarcastic, după care mă trântesc pe fotoliu. El mai cască de două, trei ori și mă privește din ce în ce mai atent.
       — Ce a pățit cămașa ta?
       Are vocea încă adormită, semn că este treaz de puțin timp, iar eu încep să desfac nasturii cămășii și o arunc pe spătarul unui scaun.
       — Emily și-a vărsat cana de cafea pe mine, spun cu gândul la cele întâmplate.
       — Hei! Pune pauză și începe cu începutul. Cine este această Emily? Este aceeași care ți-a zgâriat mașina?
Îl privesc încruntat și suspicios în același timp. Nu poate fi una și aceeași persoană.
       — Emily, prietena cea mai bună a Cristinei încă din copilărie. Nu cred că este una și aceeași persoană cu cea care mi-a zgâriat mașina. Chiar dacă înainte de a pleca se uita la frumoasa mea cu interes.
       — După părerea mea a recunoscut mașina. Din cauza aceasta o privea.
Se așterne liniștea, fiecare dintre noi fiind cufundat în propriile gânduri, când Morgan lansează o întrebare surprinzătoare:
       — Este frumoasă tipa?
       — Crezi că am avut timp să o privesc? Eram negru de nervi.
       — Nu îmi vinde gogoși! Știi foarte bine că nu ține jocul acesta cu mine. Ai măsurat-o din priviri și îți amintești și cu ochii închiși toate amănuntele despre aceasta. Te cunosc mai ceva ca pe propriile buzunare!
       Avea dreptate. O măsurasem din cap până în picioare, și sunt în stare să descriu fiecare părticică a corpului ei.
       — Nu pot să cred! Am avut dreptate, nu puteam să dau greș! bate din palme mulțumit de rezultatul său. Pun pariu cu tine că, dacă nu te scotea din sărite, te dădeai la ea!
       — Nu, cu asta ai dat greș. Era însoțită, mărturisesc dezamăgit, dar recunosc că mi-ar fi plăcut să îi sărut buzele acelea cărnoase.
       — Nu poți spune că nu am dreptate! Eu am întotdeauna dreptate. Ai fi făcut-o și încă cum, continuă mulțumit de faptul că mă cunoaște și știe cum gândesc.
       Moare de curiozitate să știe mai multe detalii, iar eu sunt dispus să i le spun.
       — Ce vrei să știi? îl întreb abătut, așezându-mă cât mai comod posibil.
       — Lucruri esențiale. Cum ar fi buze, țâțe, cur și așa mai departe, spune cu entuziasm în glas, după care se lasă pe spate între pernele de pe canapea.
       — Îți spun un singur cuvânt: perfectă.
       — Dar...? există mereu un dar, după cuvântul perfectă, mă completează imediat știind foarte bine că este ceva în neregulă după acest cuvânt.
       — Nu și-a schimbat caracterul acela acid din copilărie...
       Vreau să continui să mă plâng în legătură cu caracterul ei, când mă oprește cu un gest al mâinii.
       — Sunteți amândoi o apă și un pământ. Vă potriviți de minune!
       — Poate că ai dreptate, problema este că știi foarte bine că eu nu mă bag peste un cuplu, iar ea este a lui, eu nu am nicio șansă.
       — Poate era doar un prieten sau fratele ei. Dacă nu mă înșel ai spus că are un frate.
       Rămân pe gânduri fără să îi răspund. Sincer nu știu ce să mai cred.
       Restul zilei trece relativ repede. Atât eu cât și Morgan am lucrat de acasă. Fără să ne deplasam la birou. Mahmureala nu ne-ar fi ajutat să ajungem teferi și nevătămați la destinație.
       La un moment dat, telefonul lui Morgan începe să sune insistent și, judecând după fața acestuia, deduc că este mama lui. Răspunde temător și tace în timp ce persoana de la capătul celălalt al firului vorbește întruna fără oprire. Este clar ca lumina zilei că este mama lui, îngrijorată că nu știa nimic de el. Închide telefonul, expiră tot aerul afară din plămâni, se ridică în picioare, după care spune serios:
       — Trebuie să plec! Mama are dreptate.
       Se răsucește pe călcâie fără să mai adauge nimic și pleacă. Câteodată este atât de ciudat faptul că se comportă asemeni unui adolescent. Și că încă mai locuiește cu părinții la treizeci de ani... Șirul gândurilor îmi este întrerupt de soneria de la intrare. Cine știe ce a uitat Morgan...
       — Ai uitat ceva, bătrâne? întreb în timp ce deschid ușa, dar era sora mea, nu Morgan.
       Îmi deschid brațele și ne îmbrățișăm strâns.
       — Ar trebui să ne întâlnim mai des, frate! Până la urmă locuim la o oră distanță, nu este cine știe ce! mărturisește cu regret și intră în casă.
Avea dreptate. Nu aveam o relație foarte strânsă. Fiecare își vedea de viața lui fără să se intereseze prea mult de celălalt.
       — Ai dreptate, doar că suntem ocupați fiecare cu treburile lui și nu dăm prea multă importanță.
       Ne privim unul pe altul, fiecare cu gândurile proprii, sau mai bine spus cu amintirile proprii legate de.
       — Am aflat despre întâlnirea de azi dimineață! se aude vocea ei caldă dintr-odată.
       O iau înaintea ei spre barul cu băuturi și ea mă urmează. Sunt conștient că vrea să știe mai multe amănunte.
       — Vrei un pahar de vin? o întreb pentru a schimba subiectul, conștient totodată că nu aveam scăpare.
       — Da, mulțumesc, spune lăsându-și geanta pe canapea.
       — Cristian, pot să te întreb ceva? se aude vocea Cristinei.
       Mă răsucesc spre ea și o privesc întrebător. Privirea ei nu promite nimic bun.
       — Sigur că poți! Despre ce este vorba? o îndemn să continue.
Mi se părea penibil modul în care continuam să ne privim unul pe celălalt.
       — De ce ai rupt legătura cu Emily la un moment dat? Am tot întrebat-o, dar nu am primit niciodată un răspuns concret din partea ei.
       — Sincer, nici eu nu știu sigur care a fost motivul, răspund lăsând capul în jos și privind cu interes paharele dintre degetele mele. La un moment dat am înțeles că îmi place de ea și voiam să o am doar pentru mine. Am început să îmi schimb comportamentul față de ea atunci când eram doar noi doi, căci atunci când eram în compania altor persoane nu reușeam să mă abțin și scăpam câteva glume proaste la adresa ei. După farsa de la ziua noastră, când Emily s-a făcut de râs că nu știa să înoate, relația noastră s-a rupt în totalitate din toate punctele de vedere.
       — Urât. În copilărie credeam că aveam să rămânem cei trei muschetari pentru totdeauna, spune luând paharul din mâna mea și îl dă aproape în întregime pe gât.
Urmează câteva secunde de liniște în care nu știam ce să spun sau să fac. În cele din urmă, decid să îi aduc la cunoștință discuția cu scumpul nostru unchi de zilele trecute, când aceasta îmi ceruse să mă însor pentru a-mi ceda mi-e firma.
       — Și ce aștepți? își arcuiește sprâncenele și mă privește pe sub gene.
       — Femeia potrivită, răspund sigur pe mine că acela este răspunsul corect.
       — Nu ai găsit-o? îmi râde în față de parcă ar cunoaște deja răspunsul la această întrebare.
       — Nu! Nu am găsit-o. O soție nu se vinde la piață asemeni zarzavatului.
       — După ce am aflat ce s-a întâmplat între tine și Emily, în ultimele zile, am ajuns la concluzia că toate aceste întâmplări sunt un semn de la univers. Este soția de care ai nevoie. În ea poți avea încredere. Fără obligații sau o legătură de cuplu problematică.
       — De ce vorbești la plural? Eu am întâlnit-o doar azi dimineață! îi aduc la cunoștință cu zâmbetul pe buze.
       — Nu ştii? mă întreabă mirată și aproape mă apucă râsul căci nu mai înțelegeam nimic.
       — Și mă rog, ce ar trebui să știu?
       — Emily ți-a zgâriat mașina luni seara! asta nu se numește coincidență. Acesta este un semn vizibil cu ochiul liber.
       — Nu pot să cred! Tu vorbești serios?
       — Cât se poate de serios! Ar trebui să îi vorbești despre problema ta și să îi ceri ajutorul. Nici ea nu este într-o situația foarte bună. La rândul ei, are nevoie de ajutorul tău.
       — După toate cele întâmplate, nu cred că o să vrea să mă vadă, îi mărturisesc în timp ce îi umplu paharul din nou.
       — Încercarea moarte n-are!
Și continuăm să întoarcem problema pe toate părțile până seara târziu. După plecarea ei, gândul meu este numai la Emily. Nu reușesc să îmi explic de ce o am tot timpul prezentă în minte. Chiar și acum ar trebui să mă ocup de un proiect important, dar nu reușesc nicicum să mă concentrez.
       Un ciocănit mă aduce la realitate și răspund plictisit.
       — Intră!
       — Hei prietene! Ce faci? intră Morgan zâmbind în felul lui. Și ce ai fața asta de înmormântare? mă ceartă închizând ușa în urma lui.
       — Morgan nu am chef de glumele tale, îi răspund răutăcios încercând să îl evit pe cât posibil.
       — Bine! Am înțeles! spune prietenul meu ridicând mâinile în sus în semn că se dă bătut. Vrei să vorbim? Poate pot să te ajut într-un fel sau altul, în problema ta. Știi foarte bine că poți avea încredere în mine!
       Mă las pe spate, cu mâinile la ceafă.
       — Îți aduci aminte de tipa care mi-a zgâriat mașina?
       Și cu asta am reușit să captez toată atenția lui Morgan. Și că tot veni vorba de bijuteria mea, azi dimineață înainte să vin la birou am dus-o la mecanicul meu de încredere. Dauna s-a dovedit a fi doar o urmă de vopsea care s-a îndepărtat simplu și rapid. Mașina mea este teafără și nevătămată.
       — Da! Ce este cu ea?
       — Este una și aceeași cu Emily care și-a vărsat cana de cafea pe mine ieri.
       — Nu pot să cred! Tu glumești? se așază pe scaunul din fața mea și mă privește șocat.
       — Nu, deloc! Aseară după ce ai plecat tu, a venit Cristina și mi-a spus tot.
       — Atunci, prietene, dă-mi voie să îți spun că acesta este un semn de la univers. Semnul acela pe care îl tot ceri și tot întârzia să se arate.
       — Același lucru l-a spus și Cristina.
       — Atunci întrebarea mea este: Ce ai de gând să faci?
       — Nu știu. Cristina crede că ar fi persoana potrivită pentru a îndeplini rolul de soție cerut de Geremia.
       — Și ce mai aștepți? Sau tu nu ești de acord cu ea?
       — Tu nu o cunoști pe Emily. Este o încăpățânată fără pereche, spun răsuflând cu putere.
       — Eu am venit să te invit la un eveniment în seara asta. Avem nevoie amândoi de puțină distracției.
       — Despre ce eveniment este vorba?
       Nu că m-ar interesa, dar entuziasmul lui mă făcuse curios.
       — Nimic important! Un prieten mai vechi a lansat o carte de curând, iar în seara aceasta sărbătorește și m-a invitat și pe mine.
       — Și eu ce să caut acolo?
       — Mergi cu mine la agățat femei inteligente, culte aș putea spune.
       — Bine fie! Merg, spun într-un târziu.
       Acceptasem doar ca să scap de gura lui.
       — Vin să te iau la nouă, să fii punctual, spune în timp ce se îndreaptă spre ușă și dispare cât ai spune pește.
       Chiar dacă nu eram foarte hotărât să vin la această petrecere, trebuie să recunosc că este o reușită, discretă aș putea spune. Am parte de conversații plăcute cu majoritatea persoanelor prezente. Pentru prima dată nu sunt eu în atenția tuturor și e un sentiment foarte plăcut. Vorbeam de ceva vreme cu o doamnă care încerca să mă convingă să trec pe la centrul dânsei de copii cu nevoi speciale, când o zăresc pe ea. Nu îmi vine să cred că este prezentă la această petrecere. Salut respectuos doamna din fața mea și îmi fac curaj să mă apropii de ea.
       — Bună, Emily!
       Mă privește lung. Este surprinsă să mă întâlnească aici. Este clar că nu este genul meu de petrecere, dar în momentul de față nu regret că am acceptat să vin.
       — Bună, Cristian. Tu aici? Cu ce ocazie?
       — Un bun prieten de-al meu îl cunoaște pe autorul cărții și a insistat să îi fac companie la acest eveniment. Tu cu ce ocazie aici?
       — Eu și Patrizio am colaborat la editarea cărții lui și Alex a realizat coperta și grafica.
       — Cine este..., dar nu reușesc să îmi duc la bun sfârșit întrebarea, că un chelner se împiedică și o împinge femeia din fața mea în piscină. Chiar dacă piscina nu este foarte adâncă, Emily nu face absolut nimic pentru a ieși la suprafață. Stă în picioare pe fundul acesteia fără să miște un deget. Mă uit în stânga și în dreapta, îmi dau geaca jos și mă arunc în piscină după ea. O prind de un braț și o trag la suprafață.
       — Stai liniștită, Emily! Sunt aici lângă tine.
       Își ține ochii închiși și tremură din toate încheieturile.
       — Emily! o strig pentru a mă asigura că este conștientă.
       Nu vreau să leșine sau mai rău să facă un atac de panică. O simt cum se relaxează, probabil că mi-a recunoscut vocea, și își ține respirația. Îmi așez mâna pe talia ei și o apropii mai mult de mine.
       — Ține-te de mine, Emily! Nu o să te las să te îneci!
       Nu am primit niciun răspuns din partea ei. Mă mulțumesc totuși că îmi ascultă îndemnul și își duce brațele firave în jurul gâtului meu, iar picioarele, în jurul taliei mele.
Îmi așez mâinile pe spatele ei și o apropii mai mult de mine. Senzația este minunată. Toate privirile sunt acum pe noi, comentând probabil pe seama noastră, dar nu mă interesează. Prioritatea mea este ea și frica ei de apă. Îi simt respirația pe gât și inima cum îi bate cu putere în piept.
       — Cristian, am fobie de apă.
       — Știu, Emily. Stai liniștită, nu o să se întâmple nimic, îi șoptesc aproape de ureche.
       Aș vrea să o sărut, dar nu vreau să risc și să stric acest moment.
       — O să faci asta pentru mine? mă întreabă ridicând capul, dar când vede atâta apă în jurul ei, se răzgândește și își ascunde din nou fața în scobitura gâtului meu. Îi simt agitația din corp. Și din proprie experiență știu că acesta nu este un semn bun, deci trebuie să fac ceva cât de repede cu putință.
       — Emily, vrei să depășești această frică?
       — Da, dar nu am reușit niciodată!
       — Poate că nu ai avut un profesor bun.
       — Să înțeleg că profesorul bun ești chiar tu? răspunde surprinsă de propunerea mea.
       Și eu eram surprins. Nu va accepta niciodată.
       — De ce nu! Până la urmă, o parte din vină îmi aparține pentru această fobie.
       — Tu chiar vorbești serios?
       — Cât se poate de serios, Emily. Știi că acasă la mine, unde locuiește acum Cristina, este o piscină nu foarte adâncă. Ai putea să depășești această frică puțin câte puțin, iar eu o să te ajut.
       Își ridică ochii căutându-i pe ai mei. Probabil crede că glumesc și se așteaptă ca eu să încep să râd, să o iau peste picior în legătură cu această slăbiciune a ei. În schimb, îi zâmbesc și îi îndepărtez o șuviță de păr rebelă de pe față.
       — Ar fi distractiv, o aud spunând, dar privirile noastre rămân magnetizate una în cealaltă pentru câteva minute sau secunde. Suntem atât de aproape încât îi simt respirația pe față. Nu rezist și mă apropii mai mult de buzele ei, închide ochii așteptând ca buzele noastre să se întâlnească. Aproape se întâmplă miracolul când o voce se aude în spatele nostru și face tot momentul de mai devreme praf și pulbere.
       — Iubito, ești bine?
Și ea are aceeași reacție ca mine la auzul vocii.
       — Sunt bine, Alex!
O ridic de mijloc în sus și o ajut să iasă afară din piscină. El o ia imediat în brațe lui și o sărută pe buze. Bărbatul este același cu care era la bar în ziua în care a vărsat cafeaua fierbinte pe mine.
       — Eram pe partea cealaltă a piscinei când te-am văzut căzând! Am venit cât de repede am putut.
       Emily pare confuză, continuă să caute privirea mea, dar eu o evit cu desăvârșire. Ar trebui să fie în brațele mele, ar trebui să fiu eu cel care o sărută acum, nu el. Încep să îmi pierd răbdarea și acesta nu este un semn bun. Trebuie să plec cât mai repede cu putință de aici până nu se termină rău. Mă îndepărtez de ei fără să spun un cuvânt, după care ies din piscină în grabă.
       Ce credeam că fac? Ea are deja un bărbat care o face fericită. De ce ar pierde timpul cu mine? Ce se întâmplă cu mine? Pe durata copilăriei am evitat-o încontinuu, ba mai mult aveam impresia că mă sufocă cu prezența ei continuă între mine și Cristina. Cât despre prezent, nu știu cum să fac pentru a o avea lângă mine. Cred că am înnebunit de-a binelea. Ea aparține altui bărbat și cu toate astea eu nu reușesc să îmi iau gândul de la ea.
       Îl caut din priviri pe Morgan și îl zăresc lângă o brunetă. Îmi pare rău, dar seara s-a terminat pentru amândoi.
       — Îmi pare nespus de rău, dar noi trebuie să plecam!
       Prietenul meu mă privește cu o sprânceană arcuită și cu foarte multe semne de întrebare.
       — Ce-ai pățit? mă întreabă de îndată ce o lăsăm în urmă pe tipa cu care el încerca să flirteze.
       — Am făcut o baie în piscină, iar acum trebuie să plecam. Îți spun acasă!
       Tonul vocii mele este puțin cam ridicat, ceea ce îl face pe Morgan să nu comenteze în niciun fel. Lăsăm în urmă petrecerea care de-abia acum începea și o luăm spre casă. Tot drumul l-am parcurs într-o liniște deplină. Nu reușesc să mă abțin și gândurile mele zboară din nou la ea în brațele ăluia. Încă îi mai simt respirația și buzele atât de aproape de ale mele. Dacă nu ar fi ajuns el, aș fi sărutat acele buze, profitând din plin de moment. Dar nu, trebuia să își facă el apariția în toată splendoarea.
       Îmi strâng pumnii de nervi, simțind furia atingând cote maxime. Cred că o să sparg ceva acasă. Poate spărgând ceva o să reușesc să mă calmez câtuși de puțin. În sfârșit, Morgan parchează în fața casei mele. Cobor în grabă din mașină, fără să mai spun ceva, și mă îndrept spre casă cu Morgan pe urmele mele. Intru și mă îndrept spre sala de sport de la subsolul casei. Trebuie să mă dezbrac de hainele ude și să fac un duș.
       — Vin imediat, Morgan! Mă duc să fac un duș.
       Nu îmi răspunde. Își dă geaca jos și se așază comod pe canapea.
       — Acum putem vorbi? Cine se face vinovat pentru comportamentul tău? mă întreabă arătând spre mine și modul în care arătam.
       — Nu s-a întâmplat nimic, spun nervos în timp ce mă îndrept spre bucătărie și mă întorc cu o sticlă de vin și două pahare.
       — Nu încerca să mă minți! se enervează la rândul său.
       Mă cunoaște destul de bine și își dă seama când ceva nu e în regulă cu mine. Trag aer în piept, las sticla de vin pe tava de pe masă, după care mă așez lângă el pe canapea.
       — Cristian, știi foarte bine că poți avea încredere în mine! În plus, îmi ești dator vândut. Din cauza ta am ratat ocazia de a mă distra puțin cu tipa aia brunetă. Spune tot! Ce mai aștepți?
       Este chiar nostim când face fața asta de supărat. Mă abțin să râd chiar dacă sincer cred că mi-ar face bine. În plus, sunt convins că o să râdă de mine în seara asta, dar totuși trebuie să mă destăinui cuiva și el este unicul meu prieten.
       — Sunt nervos din cale-afară pe mine!
       — De ce? Ai lăsat-o însărcinată pe vreuna dintre femeile tale? întreabă ca și când asta ar fi ceva obișnuit.
       Mă ridic ca ars de pe canapea. Nu pot să cred ce rahat a scos pe gură! Chiar nu mă așteptam să spună o asemenea prostie, el care mă cunoaște cel mai bine. De ce are o asemenea părere despre mine? Mă simt trădat, jignit de-a dreptul.
       — Cum poți spune o asemenea prostie? Tu ar trebui să mă cunoști mai bine decât toată familia mea la un loc. Nici măcar în glumă nu ai dreptul să o spui! Nu se fac glume pe seama unui asemenea subiect! Vrei să știi ce se întâmplă? Foarte bine, o să îți spun chiar acum ce se întâmplă!
       Trebuie să mă calmez, Doamne, simt cum îmi fierbe sângele în vene și capul parcă îmi explodează. Poate ar trebui să fac ceva să mă calmez. Trag aer în piept și îl las ușor să iasă afară, poate mă ajută câtuși de puțin să mă mențin calm. Prietenul meu, în schimb, pare speriat de-a binelea de ieșirea mea. Este pentru prima dată când avem o astfel de discuție pe un ton serios. Cu ceva timp în urmă, întrebarea aceea m-ar fi făcut să râd, în schimb, acum m-a scos rău din sărite. Îmi umezesc buzele cu băutura din pahar și reiau discuția puțin mai calm.
       — Îți aduci aminte de discuția pe care am avut-o azi dimineață în legătură cu Emily?
       Fac o pauză și îl privesc. El doar îmi face semn să continui: Am reîntâlnit-o în seara aceasta la petrecere. Din nefericire, mi s-a confirmat că e cu altcineva. Fac o pauză și îmi trec frenetic mâinile prin păr.
       — Știi, Morgan, că nu mă ating de femeile căsătorite sau implicate într-o relație. Și totuși îmi place la nebunie această femeie și nu știu ce să fac! Cum ar trebui să rezolv această problemă?
       Îmi acopăr fața cu mâna liberă, iar în momentul acesta aș vrea să dispar sau, dacă este posibil, să dispară el. Îi simt mâna pe umărul meu.
       — Îmi pare rău, Cristian! Nu am vrut să te supăr mai mult decât ești deja. Credeam că o să te binedispun cu gluma mea, dar se pare că situația este cât se poate de serioasă pentru tine. Deci! Ce-ai de gând să faci? Care este următoarea mișcare?
       — Nu știu de unde să încep!
       — Ce spui dacă începem să ne informăm despre așa-zisa relație. Ne informăm direct de la sursă, o sunăm pe Cristina sau plătim un detectiv particular.
       Și iată că Morgan nu reușește să se abțină și o dă iarăși pe glumă.
       — Nu, Morgan, nu vreau să mi-o pun în cap și pe Cristina. Îmi sunt suficiente glumele tale, nu vreau să se adauge și ea pe lista mea de batjocoritori.
       — Fii serios prietene, eu vreau doar să îți țin companie la bine și la rău, dar nu pot să prevăd reacțiile tale.
       — Morgan am obosit să fiu catalogat ca un afemeiat, ca o mașinărie de sex sau mai știu și eu ce alte lucruri urâte. Poate că Geremia are dreptate, am ajuns la vârsta la care trebuie să mă gândesc la viitor. Nu numai la prezent. În această seară am realizat că îmi place cu adevărat această femeie și îmi doresc să fie a mea. Când am văzut-o în brațele brunetului, simțeam că înnebunesc din toate punctele de vedere. Trebuia să fiu eu în locul lui. Morgan, te rog, spune-mi ce ar trebui să fac? Mă simt atât de prost încât cred că nu o să mă mai pot ridica din situația aceasta disperată. Am înnebunit?
       — Hei! Calmează-te! Nu ai înnebunit, sau cel puțin nu încă. Din punctul meu de vedere, ești doar îndrăgostit la prima vedere.
       — Tu și glumele tale...
       Așteptam să înceapă să râdă, dar mă înșelasem.
       — Tu vorbești serios? îl întreb imediat, iar el ridică degetul arătător spre mine și își ridică o sprânceană într-un mod caraghios.
       — Da, sunt cât se poate de serios în ceea ce o privește.
       — Tu chiar vorbești serios? Știi foarte bine că eu nu am nicio treabă cu sentimentele. Ce te face să crezi una ca asta despre mine?
       — Tu, prietene, ai fost obișnuit cu genul de femei care îți cad la picioare cu o privire. Cât despre această Emily, de când o știi nu a făcut altceva decât să te refuze sau să te trateze cu indiferență. De unde și comportamentul tău față de ea. Dar, din câte am înțeles eu de la tine, ea este tipul de femeie pentru toată viața, nu doar pentru o singură noapte. E clar că ea are tot ce îi trebuie pentru a întemeia o familie, dar oare tu ești dispus să i-o oferi?
       — Nu știu. Încă nu mi-am pus această întrebare. Oricum, este ocupată cu brunetul acela, nu o să mă ia în serios niciodată.
       — Și dacă sunt doar prieteni? se aude vocea prietenului meu după câteva secunde de liniște.
       — Prieteni? mă trezesc țipând. Morgan, se sărutau pe buze în văzul tuturor.
       — Era un sărut adevărat?
       Mă privește intens în timp ce se îndreaptă spre masă și umple paharele cu vin, iar eu devin tot mai îngândurat.
       — Un sărut. Nu aș ști cum să îl cataloghez.
       M-am răsucit imediat cu spatele, imaginea aceea îmi făcea sângele să fiarbă.
       — Și? Până la urmă doar s-au sărutat, asta este tot ce contează, adaugă nonșalant.
       Își soarbe vinul din pahar și îl observ cum își pune gândurile cap la cap. Îi este teamă să mă întrebe cu voce tare ceea ce gândește. Mă cunoaște foarte bine, îi văd nelămurirea din ochi.
       — Spune ce te macină, Morgan! Acum sunt calm și promit că nu o să mă enervez la gluma sau întrebarea ta.
       — Nu vreau să mi-o iei în nume de rău, acum vorbim la modul cel mai serios. Dilema mea e următoarea: acum ești interesat de ea deoarece nu ți-a căzut din prima la picioare, dar ce se va întâmpla în momentul în care îți va ceda? O să te plictisești de ea după două minute?
       Îl privesc îngândurat. Trebuie să recunosc că și pentru mine este nouă toată treaba aceasta. Până în prezent nu am mai avut de-a face cu astfel de sentimente și trăiri. Emily, fără să vrea sau să își dea seama, mă schimbă într-o persoană care nu aș fi crezut vreodată că aș putea fi.
       — Tind să cred că de data aceasta totul este diferit. Ea face diferența. Nu mă întreba mai mult, pentru că nu aș ști ce să-ți răspund.
       — Bun, asta am lămurit. Între ea și Sofia, care dintre ele două se apropie mai mult de rolul de soție?
       — Emily, îi răspund scurt la întrebare.
       O liniște apăsătoare se lasă între noi pentru câteva momente. Atât eu, cât și Morgan rămânem pierduți în gândurile noastre. Am un presentiment că noaptea aceasta va fi lungă din toate punctele de vedere.