Prolog
Norii începuseră să apară, acoperind întregul Osaka într-o velă de un gri fumuriu ce parcă dădea o alură sobră și sadică orașului. Imediat, a urmat și ploaia dură și rapidă, ce mă făcea să tremur. Când primele picături de apă mi-au atins fața, m-am simțit revigorat și confuz. Parcă mă trezisem dintr-o transă adâncă. Nu știam exact unde mă aflam, sau cum ajunsesem acolo. Mi-am luat privirea de la cer pentru a privi în jur. Eram la periferia orașului, undeva în spatele unor blocuri, nu la mare depărtare de locuința mea. Nu am dat atenție celor întâmplate deoarece ploaia era primul lucru de care trebuia să mă ocup. Tricoul mi se îmbibă numaidecât în apă, așa că am pornit rapid înspre casă. Ploaia se întețea formând o perdea de apă. Nu era normal să plouă așa de tare în Osaka. Am grăbit pasul și am ajuns numaidecât la trecerea de pietoni ce separa periferia orașului de cartierul meu. Mi-am ridicat capul pentru a vedea dacă se apropie vreo mașină , dar nu am reușit să văd prea multe din cauza ploii ce mă orbea . Însă, ceea ce am observat chiar înainte ca ploaia să-mi inunde fața, era o figură ciudată, pe cealaltă parte a trotuarului. Părea că este o femeie, îmbrăcată într-o rochie albă. Mi-am frecat ochii pentru a vedea mai bine, dar nimic. Un lucru pe care l-am văzut, era că semaforul arăta culoarea roșu. Nu am mai așteptat ca semaforul să-și schimbe culoarea, așa că doar am trecut fără nicio remușcare. Aproape trecusem pe partea cealaltă, când am auzit un scârțâit de cauciucuri ce se apropia în mod alert de mine. Nu știam din ce parte vine, nu știam ce este. Pentru un moment, mi-am ridicat capul și am reușit să văd farul mașinii ce era foarte aproape de mine. Singura reacție pe care am avut-o e să întind mâinile în fața corpului. Nu era o reacție foarte perspicace din partea mea. Am îchis ochii, și am așteptat. Ceea ce urma să mă șocheze de fapt, nu era accidentul în care urma să fiu implicat, ci momentul ce va fi urmat. După ce am închis ochii, singurul lucru pe care-l așteptam era să fiu lovit. Așteptând și observând că nimic nu se întâmplă, am deschis ochii. Când i-am deschis, nu am avut o reactive anume, pur și simplu, am tresărit. În fața ochilor mei, era acum mașina ce aproape mă lovise. Ploaia stătuse în loc și totul părea că a rămas fără energie și viață. Mi-am frecat ochii, crezând că poate visez. Am început să mă deplasez ușor, confuz și speriat, către partea cealaltă a trecerii de pietoni. Chiar când am făcut ultimul pas pentru a ieși de pe trecerea de pietoni, am simțit cum o greutate mi se lasă pe piept, parcă scoțându-mi tot aerul din plămâni. Am căzut în genunchi și chiar atunci ploaia și-a reluat mersul. Șoferul mașinii puse o frână dură, iar mașina patină câțiva metri în față, lovind brutal un stâlp. Respirația mi se îngreuna, simțeam cum rămân fără oxigen. M-am calmat și am încercat să-mi controlez respirația. Încă simțeam presiune pe piept așa că m-am ridicat ușor în capul oaselor. Ploaia rece mă afecta negativ, așa că am grăbit pasul înspre casă. Șocul pe care-l avusesem fusese unic și ciudat. Nu mi se mai întâmplase ceva asemănător până acum. Însfârșit, intrasem pe strada din fața casei. Strada părea pustie, singurul vehicul parcat fiind un Subaru negru, ce a aparținut verilor mei, iar acum, se afla în posesia mea. Nimic nu se mișca, cu excepția ploii, care era ca o rafală ce străfulgera fiecare lucru imobil. Era o casă veche, nu știam cât de veche, dar știam că a aparținut străbunicilor mei, destul de spațioasă, cu două etaje, o mansardă și un subsol. Acoperișul casei era uzat, semnalând o reabilitare nevoită în curând. Ușa din față era deschisă. M-am panicat puțin, deoarece nu obișnuiam să las vreodată o ușă neîncuiată, mai ales când plecam. Ceva era ciudat, iar eu nu știam ce. Am intrat încetișor în casă, după care am închis ușa în spatele meu. În liniște, am încercat să găsesc întrerupătorul pentru a aprinde luminile, însă, când am dat de acesta și l-am aprins, nimic. M-am apropiat de geamuri pentru a ridica jaluzelele și pentru a lăsa lumina să intre din afară. Ploaia era din abundență, nu părea că se va opri curând. Un fior rece m-a cuprins, așa că am mers să îmi schimb hainele ude. Pentru a mă schimba, era nevoie să ajung în camera mea. Scările erau vechi, cu o balustradă neagră, la capete încrustată cu un fel de piatră prețioasă. Trebuia să urc 16 scări. Mereu obișnuiam să le număr, inconștient. Când am pășit pe scară, de fapt de fiecare dată când pășeam, un scârțâit infernal cuprindea toată casă, aducându-mi aminte de filmele vechi de groază. Ajuns la etaj, trebuia să merg în ultima cameră pe stânga, unde era camera mea. Holul era destul de scurt. Pereții holului erau pictați într-un albastru mat, ce-și pierduse din culoare. Holul, avea și o scurtătură în tavan, ce ducea către mansardă. Dacă îmi coboram privirea, parchetul de pe jos părea lustruit, iar nodurile evidente săreau la fiecare pas în ochi, lăsând un sentiment ciudat de fiecare dată când îl priveai. Nu obișnuiam să curăț prea des, iar când o făceam, a doua zi murdăream întreaga casă, neintenționat. Într-un sfârșit, ajuns în camera mea, merg orbește până la dulapul din colțul camerei, pentru a-mi lua un alt tricou. Foarte delicat, am deschis ușile sculptate ale dulapului. Acestea scoaseră un scârțâit strident, tipic casei în care trăiam. Nu obișnuiam să fiu deranjat de acesta, dar de data aceasta scârțâitul mă scoase din sărite. Tensiune îmi crescu rapid, inconștient. Inima începu să îmi bată într-un mod accelerat, aritmic. Instinctiv, m-am prins cu mâna de piept și m-am așezat chiar lângă pat. Problemele cu inima începeau să fie din ce în ce mai evidente, iar eu refuzam să merg la un simplu control de rutină. Nu dură mult, iar bătăile începură să-și reia ritmul normal. Din nou, un fior îmi cuprinse trupul. Hainele deveneau ridicol de reci, așa că m-am ridicat în capul oaselor și m-am întins către dulap pentru a-mi lua o altă pereche de pantaloni și un tricoul. M-am schimbat rapid, aruncând hainele vechi în colțul camerei, cum făceam de obicei. În cameră, obișnuiam să țin draperiile trase, deoarece nu suportam lumina foarte puternică. De data aceasta, am făcut o excepție, trăgând draperiile ușor, cât să văd în curtea din spate. Prin picăturile dure de ploaie, se evidenția o siluetă feminină, înaltă. Nu puteam vedea clar așa că mi-am frecat ochii. Nu se mai vedea nimic, așa că mi-am închipuit că poate halucinam. M-am îndepărtat ușor de fereastră, după care am căzut lat în pat. Ochii mi se închideau treptat și inconștient. Sunetul ploii ce lovea acoperișul mă calma și mă făcea să uit de tot și de toate. Într-un final, am reușit să ațipesc.
