Blestemul lui Christine

Trei

       Era cu puțin trecut de miezul nopții atunci când în sfârșit ajunsesem la adresa indicată de Wallace, așteptând în fața ușii metalice a blocului ca un plan să-și facă apariția în mintea mea. Mașina lui Blériot era parcată undeva în apropiere, iar briza rece de afară mă îndemna să intru cât mai curând în clădire. Când în cele din urmă mi-am făcut curaj să sun la un număr aleator de la interfon, mare mi-a fost surprinderea când cea care mi-a răspuns a fost o voce de copil mic:

— Cine e?

      Am răsuflat adânc, trăgând de timp și aer în piept.

— Bună! Numele meu e Christine iar prietena mea nu răspunde. Crezi că ai putea să-mi deschizi tu ușa?

        Am așteptat un răspuns. Și am așteptat; și am așteptat. Mi-am dat seama că închisese și eram pe punctul de a forma un alt număr, când ușa s-a descuiat și am putut intra înăuntru. Urcasem cu rapiditate cele patru etaje, ajungând la ultima ușă de pe culoar și sunând reținută la soneria acesteia, în timp ce picioarele îmi tremurau iar respirația îmi devenea iregulată.

       Iar atunci când l-am văzut deschizându-mi și privindu-mă sprijinit de tocul ușii, puteam jura că tot în jurul meu se oprise, ajungând să mă înec cu oxigen și să tușesc ușor înăbușit.

— Hei, hei, m-i se adresă aplecându-se spre mine și prinzându-mă de brațe. Ești bine?

       Am dat afirmativ din cap, cu toate că aveam nevoie de mai mult timp să-mi revin și am respirat profund, mirosul său de mușețel invadându-mi simțurile. Îmi zâmbea înțelegător în timp ce mă repuneam pe propriile picioare și îmi dădu bretonul din față, analizându-mi amănunțit trăsăturile.

— Ce faci aici, Christine? mă întrebă distras și gânditor, de parcă deja avea o teorie în minte.

— Am venit să te întreb "De ce?"

          L-am văzut închizându-și ochii și oftând, după care îmi făcu loc spre holul de la intrare, iar apoi în camera de zi. Era întuneric, poate că puțin cam prea întuneric, însă îi puteam vedea trăsăturile. Părul său blond îi stătea ușor răvășit, iar ochii albaștri și limpezi mă duceau cu gândul la liniștea dinaintea furtunii. Avea un început de barbă ce îl făcea să pară mai matur și sigur pe situație, iar albețea pielii îmi dădea impresia că era ireal.

     Ireal de frumos, ireal de misterios și ireal de letal.

— Chiar vrei să știi de ce am făcut-o, Chris?

        Am dat din cap aprobator, făcându-mă comodă pe canapeaua din încăpere, iar acesta a aprins întrerupătorul, astfel încât acum totul era scăldat în lumină. Am observat că purta un tricou alb și subțire, alături de o pereche de pantaloni gri de pijama, arătând atât de natural și lejer.

— Pentru că trebuia să fii tu, Christine. Mereu tu.

— Ce vrei să spui cu asta? am întrebat de-a dreptul băgată în ceață.

— Ai fost aleasă pentru a fi vampir. Sabatul are nevoie de cât mai mulți ca noi, pentru ca specia să nu dispară, iar eu trebuia să te transform.

— Dar te-ai gândit că poate eu nu-mi doream această schimbare? l-am întrebat ridicând tonul.

           A râs isteric, sprijinindu-se cu spatele de peretele din fața mea și umezindu-și mai apoi buzele cu limba.

— De ce nu ți-ai dori asta? Ești superioară oamenilor, poți sta trează tot timpul, poți auzi, vedea și mirosi totul mult mai intens, și cel mai important: ești nemuritoare, îmi explică vorbind cu o deosebită pasiune.

— Dar eu voiam doar să fiu normală, să pot visa și să îmbătrânesc alături de cei dragi mie. Eu voiam doar să-mi trăiesc viața, iar acum voi face doar să o repet la nesfârșit.

        Mi-am șters rapid lacrimile ce și-au făcut apariția pe obraji fără a-mi da seama, iar Blériot s-a apropiat și s-a așezat pe vine înaintea mea, luându-mi fața în palme și ștergând restul de lichid sărat rămas cu buricele  degetelor sale mari.

       Mă privea obsesiv cu ochi scânteietori și puteam simți răceala pielii sale, în timp ce continua să-mi mângâie obrazul, din parcă ar fi fost prins într-o transă. Brațele sale goale se atingeau adesea cu ale mele, aproape insesizabil, iar distanța dintre sufletele noastre era foarte mică, simțindu-i respirația greoaie pe față.

— Îmi placi, Chris, îmi mărturisi din senin.

          Simțeam cum tot sângele îmi urca în obraji și cum respirația mi se acelera, cum mâinile îmi transpirau și cum mintea mea o lua la goană. Mi-am întredeschis buzele, incapabilă să spun ceva, când l-am văzut apropiindu-se, cel mai posibil interpretând greșit gestul meu.

— Nu! am strigat încercând să-l împing și ridicându-mă în picioare.

       Acesta m-a privit mirat și s-a ridicat la rândul său, ducându-și o mână la ceafă, ușor jenat de cele întâmplate și gânditor.

— Îmi cer scuze, a șoptit. Îmi cer scuze pentru tot, Chris.

      M-am străduit să nu plâng și m-am răsucit pe călcâie gata să plec, când m-a prins de mână și m-a reîntors spre el, o fărâmă de speranță întrezărindu-i-se în privire.

— Nu-mi face asta, Chris.

— Încetează să-mi spui așa! am țipat din nou. Încetează să mă mai atingi! i-am reproșat smucindu-mi încheietura din palma sa moale și fermă. Încetează să te mai joci cu mintea mea!

       M-am grăbit să ies din apartament și am trântit ușa în urma mea, în timp ce lacrimile deja începuseră să evadeze din închisoarea ochilor mei. Ce făceam eu de fapt acolo? Ce încercam să-mi dovedesc?

       Am alergat pe aleile întunecate ale orașului până am ajuns înapoi în camera de cămin, găsind-o goală și pustie, la fel ca sufletul meu. Cândva, îmi placea să îmi dedic timpul doar mie, în singurătate și obscuritate, dar acum, îmi era frică. Mă temeam de mine și de demonii ce voiau să iasă afară și să cauzeze doar haos și distrugere.

        Începusem să devin altcineva și când știam că aveam să renasc, am luat sticla de pe noptieră și am băut toată apa, până când setea de sânge s-a diminuat.