nu mai sunt o artistă. mi-am pierdut inocența în căutarea plăcerii viciilor și am ajuns o dependentă. arta mea nefinisată plânge într-un colț sau poate plâng doar eu fiindcă îmi lipsește. i-au crescut pânze de păianjen și e plină de mucegai. nimeni nu o mai privește, nimeni nu o mai savurează. e urâtă, uzată și dezamăgitoare. mă privesc în oglindă și nu îmi recunosc trupul. nu sunt sigură dacă s-a schimbat odată cu trecerea timpului sau dacă eu m-am schimbat și nu îmi mai place să fiu captivă aici. despre timp, nu știu ce să spun. înțeleg doar prezentul fiindcă trecutul mă înspăimântă. nu îmi recunosc amintirile. ori nu sunt ale mele ori devin ammezică. sau sunt doar foarte confuză. simt o ceață în capul meu. un vapor dens și toxic care îmi amorțește creierul și blochează căile de acces. nu mai pot accesa ușițele mele, dar am reușit să deschid altele. totul e diferit acum și mi-e frică. nu știu ce mă așteaptă, dar știu că nu mai sunt o artistă.
