Capitolul 2

42 3 0
                                    

Intrăm și ne așezăm la o masă spre colțul din dreapta. Cerem să fie adusă o narghilea și două cafele, după care începe să îmi povestească ce s-a mai întâmplat azi, la liceu.

-L-au bătut pe Marius, nu cred că merita asta.

-Și unde e el acum?

-E la spital, iar cei doi au fost luați la poliție pentru a da declarații.

-Mhm, ce dobitoci, măcar dacă o faceau după ore. De la ce clasă sunt ăia?

-Clasa a 10-a B. Spune pe un ton ușor amuzat.

-Ce?! Întreb izbucnind în râs. Nu se poate!

-Da, ce pămpălău, mănâncă bătaie de la cei de a 10-a, când el e a 12-a.

-Totuși, ai idee de ce a lipsit azi Gore?

-Grigore adică? Nu știu. Spune dând din umeri.

-O să-l sun mai pe seară, am ceva să îi spun fratelui tău.

Cafelele și narghileaua sunt aduse la masă și încep să beau din minuscula ceașcă.

La primul fum scos din gura mea, deja umplu zona cu abur.

-La naiba cu fumul tău pe care îl scoți în cantități uriașe! Exclamă râzând.

(...)

Timpul trece repede și deja e ora 5, ora la care trebuie să încep să îmi pregătesc bagajele pentru diseară, până acum am glumit, am râs și am mai revizuit amintirile de neuitat de la petrecerile și majoratele colegilor.

-Eu trebuie să plec, diseară merg pe malul mării cu o prietenă. Vreau să prind miezul nopții pe plajă.

-Ce frumos, acum că stau să mă gandesc, poate o să fac și eu de ziua mea la fel, sună...

Este întreruptă de zgomotul televizorului care este dat la maxim de către barman. Era dat pe "Pro TV", nu înțeleg ce știre e așa importantă pentru el.

-Ce faci mă? Unii încearcă să vorbească aici!

Însă acesta mă ignoră. La scurt timp aud cuvintele zombie și apocalipsă, brusc devenind interesant televizorul pentru mine.

-Ce naiba?! Exclamă Claudia a 100-a oară pe ziua de azi.

-Atât am avut de zis, succes tuturor, ultima difuzare a Pro TV se încheie aici!

Apoi semnalul se pierde totul devenind blurat.

-Oare chiar e adevărat? Întreabă o fata din apropierea mesei mele.

-După secvențele și cele spuse, sunt cele mai mari șanse. Îi răspund vizibil îngrijorat.

Brusc încep să sune toate telefoanele, ah, alarma de urgență.

-Cred că ai dreptate. Spune și își îndreaptă privirea către ecranul telefonului din mâna ei.

-Ce facem acum. Întreabă vizibil panicată Claudia.

-Nu știu, noi doi putem merge la mine acasă, nu e foarte departe de aici.

-Vă rog, ne puteți lua și pe noi? Întreabă fata de la masa de lângă noi.

-Dacă aveți un vehicul al vostru, nu zic nu, eu sunt cu motocicleta.

-Avem, răspunde baiatul de lângă ea.

-Să mergem!

Toți începem să ieșim pe stradă unde era plin de oameni panicați care alergau in orice direcție vedeau cu ochii.

Mă urc pe motocicletă, cu Claudia în spate și pornim spre blocul meu, nu înainte de a mă asigura că și ceilalți doi sunt în spatele nostru.

Traficul era calm momentan, totul decurgea normal. Presupun că nu toți au aflat știrea, ori acea infecție nu a ajuns până aici.

Mă îndrept grăbit spre casă cu mașina celor doi în urmă. Oh, la naiba, deja văd elicopterele armatei pe cer.

-Se pare că știrea e chiar reală, sper să nu piardă controlul armata. În caz contrariu, nu avem șanse prea mari să trăim! exclam oftând.

-Tu condu acolo și vedem noi după ce se o să facem în continuare.

Opresc motorul chiar în fața blocului și îi înmânez cheile de la casă Claudiei.

-Etajul 8, apartamentul 97. Hai, du-te!

-Dar tu?

-Mă duc după cineva, acum du-te! Spun și plec fără a mai aștepta alt răspuns.

(...)

Intru în dugheana în care îmi făceam veacul zilnic.

-Lara...LARA!

-Nu mai țipa, sunt aici. Ce este?

-Plecăm, ai văzut știrea de la televizor?

-E mereu pornit, am auzit câteva chestii. Chiar mă gândeam că o să vii după mine.

-Haide, acum! Țip și o trag de mână afară.

Ne urcăm în viteză pe motocicletă și o zbughim spre casa mea.

În scurt timp ajungem și îmi parchez motocicleta în scară. Coborâm de pe ea, iau cheile și fugim în scară.

Sun la interfon și îmi deschide ușa de la intrarea în bloc, Claudia.

Tot ea ne deschide și ușa de la intrarea în apartamentul meu luxos.

Cele două fete fac cunoștință și pare că se înțeleg ceva. Super, o bătaie de cap în minus.

-Ce urmează să facem?

-Nu știu, Lara, o să așteptăm să vedem ce urmează să se întâmple în continuare, dacă armata o să facă față, dacă o să mai trăim până atunci. Propun să nu mai ieșim din casă, e periculos.

-Unde sunt părinții tăi?

-Au altă casă, am ales să stau singur.

-De ce? Te ajută prezența altora.

-Trecutul meu ține să te contrazică. Prefer singurătatea.

-Nu pari genul.

-Se pare că în patru ani de liceu nu ai reușit să mă cunoști. Exclam zâmbind. Acum, lasă asta. Hai să facem altceva, mă duc să gatesc ceva, vreți și voi?

-Da! Spun cele două fete la unison.

-Ok! Mă duc acum. Vă puteți face comode în casă. O să stați ceva timp aici.

Over și cu capitolul ăsta. Știu, e cam scurt, dar ora de fizică nu îmi oferă prea multă inspirație pentru alte discuții neînsemnate. :))
Mai ales că sunt cu moralul la pământ. Capitolele următoare vor începe cu o acțiune mai ușoară, nu începem în forță cartea. ;))
Spor la citit! 🌚🏳️‍🌈🖤🎭





O Lume PierdutăUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum