Daemonium

iv. breaking slowly

❝Ai milă de mine, Doamne, căci mă ofilesc! Vindecă-mă, Doamne, căci îmi tremură oasele! Sufletul mi-e îngrozit de tot; şi Tu, Doamne, până când vei întârzia să te înduri de mine? Întoarce-te, Doamne, eliberează-mi sufletul! Salvează-mă, pentru îndurarea Ta! Căci cel care moare nu-şi mai aduce aminte de Tine; şi cine Te va lăuda în Locuinţa Morţilor?❞ - Psalmul 6: 2 - 5

Aveam impresia că mă înec în valuri invizibile, că urc o dată cu fluxul şi cobor cu refluxul, că mă zbat printre alge pentru a putea ieşi la suprafaţă. Voiam aer, dar eu îmi umpleam plămânii cu apă sarată şi-mi apăram irişii cu stratul subţire al pleoapelor mele palide, fiecare împodobite cu un strat mic de gene negre în capăt. Dădeam din picioare şi mâini anapoda, crezând că poate doar aşa voi reuşi să mă ridic la suprafaţă din marea gândurilor care îmi înghiţea sufletul şi corpul. Şi apoi conştientizam că n-aveam nicio şansă împotriva vârtejurilor care mă înconjurau, aşa că mă dădeam bătută şi mă lăsam să cad în întunericul absolut care parcă mă ţinea prizonieră. Şi-mi deschideam ochii pentru o secundă, destul totuşi pentru a fi capabilă să privesc cum multe frunze arămii se scufundă o dată cu mine, flăcări cuprinzându-le pe de-antregul deşi părea imposibil, după care îi închideam la loc şi nu-mi mai puteam distinge lacrimile din cauza suprafeţei întinse de apă în care mă înecam. Şi muream, legănându-mă ca şi cum cineva îmi cânta un cântec de leagăn care să-mi ajute sufletul să se ridice în Rai, până ajungeam pe nisipul plin de scoici şi pietre spulberate.

Şi doar apoi mă trezeam.

Respiram sacadat, cu mâinile sprijinindu-mi greutatea pe salteaua ponosită din colţul camerei mele şi cu ochii deschişi larg şi plini de confuzie şi frică. Şi până la urmă, aveam tot dreptul să fiu confuză din moment ce acel coşmar îmi tulbura somnul de o săptămână deja, iar eu tot nu-i înţelegeam mesajul pe care încerca să mi-l transmită în metode neobişnuite - sau poate era pur şi simplu doar un vis rău, creat de mintea mea bolnavă, de dorinţa arzătoare de a mă răni singură care-mi apăsa tâmplele în ritmul unui toboşar neexperimentat. Puteam să simt frica înconjurându-mă, atingându-mi pielea şi infiltrându-se în jurul oaselor mele, pentru că eram aici pe cont propriu, cu Hyacinth la sute de mile depărtare şi cu părinţii nu atât de departe. Era normal să simt teamă pentru tot ce mă înconjoară, să-mi simt sufletul sfâşiat de ghearele ei în fiecare secundă, cu fiecare inspiraţie şi expiraţie pe care o luam, pentru că eram doar o simplă adolescentă cu un ţel imposibil de atins şi cu o tărie care începea încet-încet să aibă fisuri, să se spargă şi apoi să dispară o dată pentru totdeauna, lăsându-mă singură, mai singură decât eram deja.

Şi de fiecare dată când credeam că sunt singură, demonii din capul meu îmi demonstrau contrariul cu vorbele lor încărcate de batjocură, cu râsetele lor ascuţite şi joase şi dure, ce mă făceau să simt insecuritatea mai des decât ar fi trebuit. Ce-mi făceau caracterul să fie stins, prăpădit, distrus, şters, nimicit, exterminat, istovit, vlăguit, destabilizat, terminat, extenuat, fragilizat - slab. Iar eu nu puteam face nimic din a le opri să mă distrugă, pentru că eram un vârtej de emoţii nepotrivite şi nu ştiam când şi în ce moment trebuia să fiu puternică sau când puteam să-mi las ochii să scape cristale lichide.

Mi-am depus tot efortul pe care îl mai aveam în corpu-mi sleit de puteri pentru a mă ridica în picioare, cotrobâindu-mi buzunarele paltonului negru pe care-l ţineam strâns lipit de mine în speranţa de a mă încălzi, şi mi-am scos pachetul de ţigări şi cel de chibrite. Încercam din greu să nu scap ambele obiecte pe jos, deşi tremuratul mâinilor mele îngheţate nu mă ajuta cu nimic şi nici dibăcia cu care reuşeam să manuvrez totul nu mă ajuta acum. Îmi puteam vedea respiraţia formând norişori de aburi prin aer în timp ce aprindeam chibritul, căldura mică a focului ce porni brusc din vărful beţişorului scăldându-mi faţa în umbre roşiatice. Şi atunci când am aprins şi ţigara mi-am simţit imediat plămânii înecaţi în fumul inhalat de mine, pe care apoi îl lansam în aer în cerculeţe deformate care se evaporau în cele din urmă şi dispăreau o dată pentru totdeauna.