Daemonium

v. figure me out

         ❝Doamne, ascultă-mi rugăciunea şi s-ajungă strigătul meu până la Tine! Căci zilele mele pier ca fumul şi oasele îmi ard ca un tăciune. Aşa de mari îmi sunt gemetele, că mi se lipesc oasele de carne.❞ - Psalmul 102; 1, 3, 5

Ar fi trebuit să mă ridic în picioare şi să alerg după inima-mi care şi-a părăsit locul din pieptul meu şi să o prind în cele din urmă, pentru a avea onoarea de a o sufoca până şi-ar fi dat ultima suflare de una singură, căci valul de ţipete ce a năvălit peste mine atunci când am deschis uşa înainte ferecată îmi spărgea timpanele şi nici măcar scutul proiectat de mâinile mele peste urechile-mi sensibile nu mă ajuta să  dau sonorul mai încet. Îmi simţeam ochii înceţoşaţi şi nici măcar nu ştiam dacă în ei se adună lacrimi sau e pur şi simplu o ceaţa care m-a înconjurat pentru că nu ar fi trebuit să văd ce se întâmplă cu adevărat în Aspexit şi de ce umbrele încă îşi strigau durerea în cele mai sfâşietoare moduri noapte după noapte.

Şi am încercat să-mi adun toate forţele pe care le păstrasem ascunse până şi de mine, dar corpul meu inoperant pur şi simplu nu voia să-mi asculte ordinele pe care i le strigam în tăcerea din mintea mea, totul sunând ca un ecou de cereri irosite. Pupilele mi se dilatară pentru că ceea ce vedeau erau prea mult pentru ele, iar întunericul în care imaginile vii se derulau una după alta nu făceau altceva decât să-mi înece inima în sentimentul prea primitiv de frică încâlcită cu un oarecare fir gros de ură. Pentru că uram tot ce se petrecea aici şi totuşi eu nu puteam schimba nimic, nu aveam niciun cuvânt destul de important de spus pentru a schimba destine sau salva suflete. Nu conta dacă o uram pe Lilith, dacă uram Daemonium, dacă uram legendele ce construiau acest loc, dacă mă uram pe mine însămi sau dacă începeam să urăsc indiferenţa cu care Dumnezeu părea să analizeze tot ce se petrece aici.

De ce El nu putea să-şi deschidă porţile Raiului şi să lase lumina şi soarele de acolo să adune toate piesele celor spulberaţi de aici, pentru a-i face înapoi întregi şi fericiţi, căci se spune că iubirea Lui le întrece pe toate?

Crezusem tot timpul că atunci când voi vrea să-mi smulg inima sângerândă dintre coaste şi stern şi s-o strâng în palmă atât de tare încât lichidul purpuriu mi s-ar scurge în jos pe mână, ar fi pentru că eu n-aş mai fi suportat ca tortura şi decepţiile să-mi încarce armura cu gloanţe argintii ce până la urmă ar fi urmat să mă extermineze de pe Pământ, nu pentru chinul altor persoane pe care nici măcar nu le cunoşteam şi care totuşi îşi exprimau suferinţa fără să le pese de cine urma să şteargă praful îmbibat în materialul scaunelor şi să asiste la concertul morbid pe care-l performau. Iar eu aveam bilete chiar în primul rând, cu restul sălii goale şi cu scena plină de oameni lovindu-se unul de altul, unii încercând să-şi rupă legăturile de metal cu care erau prinşi de pat, alţii sprijinindu-şi capul în palme ca şi cum ar vrea să-l spargă, să-l fărămiţe, să-l facă să dispară o dată cu cu gândurile tăioase ce le cutreierau craniile fără nicio grijă, toţi ţipând şi ţipând şi ţipând, fără să înceteze. Totul era groaznic.

Şi nici măcar nu intrasem înăuntru încă.

Mă extenuam încercând să mă ridic şi atunci când am reuşit în cele din urmă să-mi restabilesc echilibrul pe picioarele-mi mult prea subţiri învăluite în materialul puţin subţire al blugilor, sprijinindu-mă de mânerul uşii, îmi venea să-mi şoptesc singură încurajări, deşi ar fi fost estompate în toată gălăgia care mă înconjura pretutindeni. Îmi puteam simţi ochii împănjeniţi de firişoare mici de sânge ce înotau în marea albă împreună cu irişii mei, căci eram obosită în atâtea moduri încât nici măcar nu mă mai oboseam să le ţin socoteala. Voiam doar să mă întorc în locul pe care eu îl numeam casă, oricât de egoist şi fricos ar suna asta, dar parcă ceva nu mă lăsa să o fac – şi nu era ca şi cum aş fi putut să părăsesc Winter Hospital prea curând.