Dorința potrivită

3. Autoconfesiune

        Frunzele colorate se aștern rând pe rând, una câte una la poalele copacilor, creând un covor multicolor ce îți fură privirea și te tentează să îi testezi pufoșenia.

        Toamna își intră în drepturi, precum și sentimentele ce îmi pictează sufletul în mii și mii de nuanțe.

        Da, am o inimă nebună ce bate prea tare numai când mă gândesc că mai sunt câteva minute până ajung să o văd din nou. Și tresar la gândul că, poate a înțeles că am luat parte la schema cu urările și mă va evita? Nu că prea m-ar fi luat în seamă până acum, dar totuși... Dacă are și ea vise în care necondiționat apar și eu?

        Îmi trag adânc aer în piept și încerc să îmi întrerup șirul de gânduri. Astăzi merg cu băieții la stadionul sportiv să jucăm fotbal. Va fi și ea...

        Nu știu cât de întâmplător, dar cel mai de încredere prieten al meu este chiar verișorul ei, și nu știu cum se face că primesc fără mare efort detalii despre ea. Sunetul telefonului mă trezește din meditare, exact ce gândeam, prietenul meu mă sună pentru a stabili unde ne întâlnim, căci în câteva minute el ajunge la stadion și este împreună cu Valeria.

        Aș vrea să îl întreb dacă știe detalii despre cum și-a petrecut ziua de naștere, dar nu vreau să fiu descoperit înainte de vreme.

        Mai am de parcurs maxim 15 pași până ajung la poarta stadionului, dar am impresia că aceasta se îndepărtează vizibil de mine. Oare a ajuns deja aici? A citit biletul meu? A înțeles că eu i l-am scris? Nu am exagerat cumva în cele scrise? A înțeles mesajul meu? Cum se va comporta cu mine acum dacă va afla că în pieptul meu se dau focuri de artificii de fiecare dată când o văd? De ce nu m-am gândit la asta până acum? Cum să mă comport de acum înainte cu ea?

        Atâtea întrebări își fac loc în capul meu acum, încât furnicile în mușuroi ar fi prea puține, dacă le-aș număra pentru comparație.

        Lăsat pradă întrebărilor întrebătoare, nici nu am realizat când și cum am ajuns în spatele ei, analizând în tăcere ce văd.

        Poartă o pereche de blugi mulați pe picioarele ei perfect de lungi, căci e cu maxim 2 centimetri mai joasă decât mine, iar eu am 1,70 metri înălțime. Partea de sus îi este acoperită de un tricou galben ce îi evidențiază formele bine rotungite. Iar pe cap poartă un chipiu, la fel galben, ornat cu linii verzi ce intră în contrast cu ghetele ei verzi legate cu șireturi galbene. Nu pot sa nu fac o paralelă, șireturile mele sunt în două nuanțe, Doamne, galben și verde... e o coincidență?

        Părul îi este prins în coadă și atârnă până la jumătatea spatelui.

        Doamne, ce are fata asta că mă holbez ca la Poarta Nouă la ea, pe când toți în jur o tachinează, ba că se îmbracă prea simplu, ba că nu vine pe la petreceri că ar fi o tocilară... Oare doar eu o văd perfectă? Bine că nu îmi poate citi nimeni gândurile!

        Însă principala mea întrebare se axează pe faptul că ea nici macar nu privește în partea mea, nu că aș fi observat să acorde cuiva atenție, dar totuși... Sunt înalt, constituție sportivă, brunet, ochi căprui, nu sunt deloc urât, asta mi-o confirmă faptul că toate fetele, chiar și cele din clasele mai mari caută motive pentru a schimba măcar un salut cu mine... iar ea nu! Niciodată! Chiar niciodată nu i-am prins privirea asupra mea!