Dorința potrivită

5.Masca lui

        Își rotise privirea în jur, la timp, căci chiar atunci observase mingea ce se deplasa cu viteză țintită direct spre capul de neatins al fetei ce se afla deja de minute bune în atenția lui. Nu se gândise de doua ori, o prinse stângaci de mijloc trăgând-o lateral, pentru a evita contactul cu mingea, dar ceea ce nu anticipase a fost contactul lui cu pământul. Și ea în brațele lui, asupra lui.

        Încă în șoc fiind de la intensitatea fiorilor ce și-au făcut sălaș în corpul lui, Sebastian încercă totuși să mai lungească aceste clipe :

-Te grăbești?

        Cu toate că încercă să o înțeleagă, rămase cu ochii în soare și cu vorbele în vânt:

-Te-am salvat și nici măcar o mulțumire?

        Nici măcar nu o mai auzise ce spunea, o văzuse doar cum îi întoarse spatele și plecă. Ea plecă... El își trecuse o mână prin păr și îi venise în minte o groază de înjurături și toate la adresa lui. <<Cum puteam să mă înjosesc așa în fața tuturor? Oare m-am dat de gol? Oare ea bănuiește ceva? Ce vor zice ceilalți acum? Nu, nu, nu... Eu trebuie doar să fac ceea ce fac și restul, să continui să râd de ea și chiar să dau motive pentru asta... Nu, nu, nu... Eu nu trebuie să cred inima asta care bate aiurea în preajma ei... Eu trebuie să învăț să îmi controlez aceste gânduri, nu sunt bune de loc. Și la urma urmei, eu... eu am încercat să o feresc de o lovitură la cap! Dar se vede că a avut altele de la care nu a reușit nimeni să o salveze.>>

        Aproape că își ridică mandibula de pe jos, mirându-se singur cum de putuse să aibă așa gânduri, apoi crezuse că ar fi o idee bună de împărtășit celorlalți când îl vor lua cu asalt.

      Sebastian continuase să își facă de lucru cu propriile gânduri ce erau contradictorii voinței lui: <<Nici nu m-a privit măcar, a mormăit un mulțumesc și a plecat! Se pare că loviturile anterioare i-au strivit și vocabularul.>>> Acum avea  suficiente motive să se pălmuiască singur mental, în plus era sigur că Valeria era indiferentă la persoana lui.

        Își trecuse din nou mâinile prin păr în speranța de a-și alunga gândurile ce deja nu îi permiteau să respire, mai privise o dată după ea și apoi pășise hotărât spre teren.

        Logic, toți cei prezenți erau cu ochii spre el, pe teren haos, în gânduri haos... și pentru a imortaliza această stare, Sebastian se afirmă râzând în fața tuturor:

- Doamne, sincer nu v-am crezut niciodată când spuneați că e căzută în cap!

        Cu toate că în sufletul lui se dădea o luptă cu sine însuși și nicidecum nu se găsea un învingător. Cu toate că în mintea sa înfloreau, nășteau și mureau 1000 de gânduri și idei. Cu toate că masca vulgarității fabricată de aroganța din jur, i se potrivea atât de bine, nimeni nu cunoștea și nici nu se știe dacă va cunoaște cineva vreodată adevărata realitate din interiorul lui.