Astăzi nu e o zi ca oricare alta, o simt în aer. Am rătăcit toată ziua fără sa găsesc ce caut. Afara e încă cald, dar toamna se strecoară usor. Zilele au devenit mai scurte, nopțile mai lungi. Nu știu exact cum am ajuns pe drumul asta, am fost prea prinsa în gândurile ca să îmi dau seama pe unde o iau. Abia acum realizez ca sunt pe lângă o sosea, mașinile trec în goana pe lângă mine.
Afara începe sa se lase seara. Trebuie sa îmi găsesc un loc unde sa dorm și nu mai am niciun ban. Oare cine, în ziua de azi, îți mai oferă un loc unde sa dormi? Toată lumea e extrem de precauta. Nu poți sa ii judeci, la cate lucruri se întâmplă, e de așteptat. Ma simt destul de obosita și încă nu știu dacă sunt pe drumul cel bun, dacă aici îmi este rostul.
Parca semnalul meu s.a pierdut puțin. Mereu îmi fac griji ca nu o sa ajung la cine trebuie sau la timp. Dar stai... In fata mea se zărește o casa maricica, în curte se afla un Audi ultimul model. Îmi este greu sa cred ca ei sunt cei care au nevoie de mine. De obicei, durează pana ma cheamă genul lor, iar totul pare liniștit aici, deocamdata. Nu ma pot risca, trebuie sa ma asigur.
Sun la poarta și îmi răspunde o voce de bărbat.
- Cine ești și de ce ne deranjezi?
- Îhh!!! parca cuvintele nu îmi ies din gura. M.am blocat.
- Pleacă de aici sau chem politia! adaugă el și mai suparat.
Se pare ca nu am nimerit bine. Încep sa ma descurajez și deja afara s.a lăsat întunericul. Țin drumul tot înainte și zăresc în capăt o luminița slaba. Ma grăbesc către ea cu pași repezi. Luminița vine de la o căsuța mica, dărăpănata, care sta sa cada în orice moment. Are o portiță mica de lemn, nu tine asta pe nimeni la depărtare, abia se tine și ea într.un par. O deschid ușor, cu mare grija sa nu o rup. Asta îmi mai trebuie, acum, sa plătesc și o poarta. Înaintez spre casa. Inima îmi este ca un purice. Bat încet la ușa. Aștept puțin. Se aude cum vine cineva cu pași greoi. Se deschide ușa și în cadrul ei apare un bătrânel. Cred ca are pe puțin vreo 70 de ani. Hainele sunt ponosite și parca cu doua numere mai mari, a slăbit mult. Se tine încă binișor, dar se vede ca a indurat multe în viata asta.
- Bună seara, domnita!
- Bună seara, domnule! Am și eu o mica problema, dacă ma puteți ajuta, ar fi nemaipomenit.
Se uita puțin intrigat la mine, dar nu îmi trântește ușa în nas. Semn bun!
- Nu am unde sa dorm în noaptea asta. Credeți că mă puteți ajuta? Caut un loc unde sa pot pune capul. Nu am nevoie de un pat, poate sa fie și ceva improvizat. Nu îmi place sa dorm afara.
- Intra, domnita mea! zise el cu un glas blajin. Nu putem sa îți oferim chiar un pat, nici noi nu dormim pe unu, dar avem niște paturi pe care le putem pune pe jos dacă nu te deranjează, spune el, în timp ce ma conduce într.o camaruta.
Camaruta era mult spus, erau doua fotolii vechi din care ieșeau arcuri, un covoraș între ele și o mica măsuță vis.a.vis de fotolii. Pe unul din fotolii era o femeie bătrână care croșeta. Se ridica sa ma întâmpine. Par de aceeași vârstă și la fel de încercați de viata.
- Bună, draga mea! Ce e cu tine aici? Ma întreabă ea îngrijorată, în timp ce se uita la soțul ei. Ii spun și dumneaei ce i.am zis și soțului ei. Se ridica cu greu de pe fotoliu și vine spre mine. Ma ia în brate și își cer scuze, cu lacrimi în ochi, ca nu are ce sa îmi ofere de mâncat. Ei tocmai au terminat masa și au fost ultimele lor provizii. Nici ei nu știu ce vor face mâine. Dar un loc unde sa pot sa dorm.
Ochii mi se inunda de lacrimi, dar le tin sub control.
- Va rog nu va faceți probleme cu mine, nu am nevoie decât de un acoperiș deasupra capului.
