INTERVIU CU DIAVOLUL

Capitolul 1

Claxoanele se aud din toate părțile în timp ce eu stau în mijlocul treceri de pietoni încercând să fac pata de lichid maroniu care s-a atașat de cămașa mea alba, să dispară.  Când văd că agitația mea nu dă niciun rezultat încep sa merg în continuare pe trecerea de pietoni spre ușurarea șoferilor.
Grăbesc pasul în timp ce mai trag câte un ochi la pata de pe camasa mea cea noua cu speranța că aceasta se va evapora ca prin minune, dar speranța mea moare atunci când văd că pata îmi face în continuare în ciudă cu prezența ei.
Intru pe ușa redacției și observ ca am ajuns cu o întârziere de zece minute. 
Greg sigur o să își iasă din minți.
- Ella în biroul meu, acum !
Ca tot vorbeam de lup. Greg tocmai mă așteaptă cu mâinile încrucișate la ușa biroului său. 
Îmi face loc sa intru, iar eu mă așez pe scaunul din fața biroului.
Bărbatul de 56 de ani mă privește cu o oarecare nervozitate așteptând probabil o alta scuza stupida asa cum fac de fiecare dată când întârzi, adică aproape zilnic. Ma pregătesc sa zic ceva, dar el îmi taie vorba rapid.
- Nu vreau să îți ascult o alta scuza inutila, Ella. Ai ceva nou pentru mine ?
- Desigur domnule. Spun în timp ce ii întind câteva foi cu știrile pe care le-am găsit.
- Pisica doamnei Deborah a fost salvata de la înec, primarul asculta manele în secret.
Încruntătruri tot mai severe îi brăzdează chipul cu fiecare titlu citit, iar eu nu pot decât să mă fac mica în scaun și să îi aștept reacția.
El trântește foile pe masa și oftează prelung în timp ce își pune capul în palmele făcute caluş.
- Ella, ești sigura ca vrei o slujba în acest domeniu ?
- Da domnule ! Spun eu și acesta se uita la mine gânditor.
- Ella ai 24 de ani și știu ca nu ești familiarizată cu lucratul în redacție,  dar știrile tale sunt, cum sa ți-o spun eu mai frumos ? Oribile !
Eu ma încrunt,  dar aleg să tac. E singura redacție din Michigan care m-a angajat după lungi căutări deci nu îmi permit să pierd șansa care mi s-a oferit. Știu ca știrile mele nu sunt cele mai piperate,  dar chiar incerc. Nu e vina mea că în Michigan nu se întâmplă nimic.
- O singura șansă!  Ma scoate din gândurile mele, Greg.  Mă uit la el și își dă seama că nu l-am ascultat așa că își reia ideea.
- Ai o luna pentru a-mi da cel mai senzațional articol care s-a publicat vreodată.  Vreau sa fie ceva nemaivăzut,  ceva din alta lume, sau locul tău în redacție va fi ocupat de Monica. Știi foarte bine ca a fost o competiție foarte strânsă intre voi doua, iar eu te-am ales pe tine fiindcă am fost prieten bun cu părinți tai. Dumnezeu să îi aibă în paza ! Asta e ultima ta șansă! Poți să îți vezi în continuare de treaba .
Spune, iar eu îmi iau la revedere înainte să ies din biroul lui și să mă așez la calculatorul la care lucrez.
- Ellaaaaaaaaa!
-.Pentru numele lui Dumnezeu,  Jason nu mai face asta niciodată.
-Am văzut ca te-a chemat Greg la el în birou. Ce ți-a spus ?
- Am o luna la dispoziție sa fac cel mai tare articol care a existat vreodată sau îmi  pot lua adio de la redacție.
- Vorbești serios?
- Da. Îmi trebuie ceva din alta lume.
- Păcat ca Lucifer nu dă interviuri prea des. El e ceva din alta lume,  spune amicul meu amuzat reușind să îmi aducă un mic zâmbet pe buze.
Programul meu a luat sfârșit acum mai bine de o jumătate de ora, iar eu încă sunt aici căutând un subiect pentru articol.
- Ella ce faci aici?
- Bună seara domnule. După cum vedeți... spun eu oftând și îi arăt spre coșul cu hârtii mototolite.
- Sunt sigur ca o sa găsești ceva. Acum du-te acasă,  dar nu înainte sa strângi aici. După ce termini să pornești sistemul de alarma
- Da domnule. Spun, iar când aud uşa închizandu-se încep sa strâng tot dezastrul pe care l-au făcut ideile mele inutile.  Cat strângeam, un obiect strălucitor îmi atrage atenția.  Pare a fi o pentagrama. Ma întreb dacă a pierdut.o cineva din redacție. O iau acasă și am sa o returnez mâine. 
După ce termin pornesc alarma asa cum a spus Greg și ma îndrept spre apartamentul meu dintr-o zona destul de rău famata a Michigan-ului, dar având în vedere ca asta e tot ce îmi permit momentan nu am de ce sa mă plâng.  E mai bine decât nimic. Ajung acasă după zece minute agonizante în care tot ce am făcut a fost sa ma uit în toate direcțiile din cauza zgomotelor de pe strada. Am devenit atât de paranoica încât am ajuns sa cred ca sunt urmarita.  Ma îndrept spre lift și constat cu indignare că este stricat asa ca nu îmi rămâne decât sa urc pana la etajul cinci.  Nu sunt o mare fană a sportului as putea zice ca sunt paralela cu tot ce înseamnă sport.
După cinici etaje urcate sunt mai mult moarta decât vie din cauza oboseli. Deschid ușa apartamentului și ma îndrept spre camera mea. Îmi las geanta pe pat și ma duc la duș pentru a scăpa de sudoarea acumulata în urma urcări scărilor.  În mai puțin de douăzeci de minute sun în pat și gândindu-mă în continuare la ce sa fac pentru a nu îmi pierde slujba.
Oare sa scriu despre bibliotecara care și-a încălcat propria regula și a țipat în biblioteca ? Oftez și îmi pun perna pe față țipând din cauza frustrări.  Pentru o fracțiune de secunda mi s-a părut ca vad o strălucire venită din geanta mea,  dar mai mult ca sigur imaginația îmi joaca feste. Când primul semn al oboseli își face simțită prezența adorm sperând ca mâine sa ma lovească inspirația pentru a-mi menține slujba.
Dedicat taniusadanilov15