Măcel satanic

Bun venit în joc (+15)

          - Haide, Karen! Ne vom distra! îmi repeta la nesfârsit ca un disc stricat, amicul meu Brad. Pur si simplu nu putea să înțeleagă faptul ca nu voiam să merg în acel loc care, doar atunci când treceam pe lângă el, îmi dădea fiori.

         - Nu înțeleg de ce vrei să mergem acolo. spun cu o voce plictisită.

         - Pentru a-ți demonstra că nu e nimic "paranormal" în acel loc.

         Îmi dau ochii peste cap, apoi îl întreb sec:

         - Dacă sunt de acord să mergem, apoi nu mă mai duci niciodată într-un loc ca ăla?

         - Promit. îmi răspunde stând cu spatele drept si uitându-se la mine zâmbind.

         - Bine. Vin. spun pe un ton usor iritat.

          - O sa vezi că în acel loc, singurul lucru anormal este faptul că pare că au trecut douazeci de ani de când s-a renunțat la el, nu cinci. Acum, scuză-mă, însă mă duc sa pregătesc rucsacurile. zice Brad încântat de faptul că am acceptat să merg cu el în acel labirint de mult părăsit în care, după cum spun multe persoane, se întâmplă lucruri ciudate datorită faptului că acolo se practică ritualuri satanice.

              - De ce pregătești rucsacuri? Doar intrăm puțin, ne uităm în jur si apoi plecăm.

            - Le pregătesc știi tu... Ca și precauție. și spunând asta pleacă înainte ca eu sa îl mai întreb ceva sau să mai îmi vină ideea de a mă răzgândi.

               Și uite așa am ajuns eu să accept să merg în locul care mă speria cel mai tare, doar ca să mi se demonstreze că nu trebuie să îmi fie frică și că tot ce am auzit despre acel labirint sunt doar niște lucruri spuse de copii fără activitate.

            Timpul se scurge extrem de repede când știi că urmează să mergi într-un asemenea loc. Tot plimbându-mă dintr-o parte în alta a camerei frecându-mi palmele îngrijorată, nici nu mi-am dat seama cât de repede au trecut cele cincisprezece minute de când plecase Brad să pregătească totul. Totul, mai puțin pe mine din punct de vedere psihic și emoțional. Însă nu îl condamn. Nu mă puteam pregăti nici eu, dar el. Sunt genul de persoană care se sperie dacă spargi o pungă lângă ea și care are coșmaruri o lună dupa ce a vazut un film de groază. Însă el nu este așa. El este opusul meu și acest lucru este evident. La fel cum era evident că el trebuia să se întoarcă din clipă în clipă și să îmi spună că e gata și că putem porni la drum. Și asta și a făcut. A intrat pe uşă zâmbind rucsacul lui mare în spate.

              - Ești gata? mă întreabă el pe un ton bucuros.

             Nu i-am răspuns verbal. Doar am dat din cap afirmativ și am ieșit din cameră tăcută. El mergea în urma mea. Am ieșit din apartament, am coborât cele trei etaje ce m-au făcut să obosesc puțin, apoi am ajuns afară. Cerul era înnorat semn că urma o ploaie nu prea scurtă. Vântul adia ușor, iar frunzele frumos colorate de toamnă se mutau dintr-o parte în altă. Pe stradă nu vedeai decât câte un părinte obligat de copil să-l ducă în parc sau câte o bătrână care nu s-a uitat la meteo și nu a văzut că vor fi -17 °C. Ne îndreptăm spre mașină destul de grăbiți. Sau cel puțin eu eram grăbită dat fiind faptul că eram o persoană extrem de friguroasă.

          Ajunși în sfârsit la automobilul ce ne ducea unde voiam să ajungem, Brad s-a urcat la volan și eu în locul din dreapta. După ce a pornit mașina m-a întrebat zâmbind:

           - Ai emoții?

            Pur și simplu l-am ignorat. Nu aveam chef să-i răspund. Mai aveam doar 70 de minute la dispoziție să mă bucur de lumea cât de cât normală. Apoi intram în acel loc.