>.. why does it feels like i could die for you? <
Mă trezesc din ceea ce părea a fi un somn de mai puțin de 30 de secunde pe care îl avusem în autobuz. Analizez situația, iar rezultatul nu îmi dădu nimic altceva decât o senzație, una chiar profundă, de dezgust.
Era iarnă, o iarnă geroasă, o iarnă.. brutală, aș putea spune! Îmi plăcea iarna.. fulgii, zăpada, răceala, pe care, la o adică, o simțeam dintotdeauna în suflet.
Iarna era un anotimp frumos. Nu îmi pasă ce spun alții despre asta, eu o ador oricum.
- Mai avem mult? întreb. Știam răspunsul. Eram aproape de școală, și îmi displăcea. Știam ce se va întâmpla, ce se întâmplă mereu. Rutina mea era una plictisitoare, școala în care învățam era una plictisitoare, toți colegii, oamenii din jur, absolut toată lumea era plictisitoare. Cât mai trebuie să trăiesc așa?!
Casc. Mă relaxez. Privesc pe fereastră. Analizez. Ajunsesem la școală. Oftez, mă ridic, cobor din autobuz. Înaintez spre școală printre câteva grupulețe de elevi ce discutau despre anumite subiecte. Plictisitor. Intru în școală, analizez. Nimic bun, nimic nou, nimic interesant.
- XIIN! Aici erai! Unde ai fost?! Venisem să te iau cu mașina însă plecaseși deja.. ASTA M-A ÎNTRISTAT, XIN!
Mă uit la persoana din fața mea. Bineînțeles că știam cine era, și nu mă ajuta. Era Erika, una dintre singurele persoane care mă suporta. Nu știu de ce făcea asta, însă, într-un anumit fel, o apreciam.
- Hey, scuze.. Am luat autobuzul, nu mă gândeam că vei veni să mă iei. Chiar îmi pare rău, Erika! mint. Știa asta, pentru că și-a schimbat brusc privirea într-una serioasă.
Am înghițit în sec, iar ea a oftat sonor. I-am zâmbit, un zâmbet cât se putea de sincer.
- Scumpo, ți-am lăsat mesaje. Nu e nevoie să îți ceri scuze, doar verifică din când în când mesageria. Nu îmi place să vin singură.
Puteam citi tristețea pe care o simțea, știam ce înseamnă să fii singură.
- Promit că voi verifica altădată! îi spun, făcând-o să zâmbească. Îmi plăcea asta, având în vedere că îmi este dragă. A fost lângă mine din primul minut al meu în acest liceu, și îi sunt recunoscătoare pentru asta. Îi voi fi întotdeauna.
O scurtă descriere a Erikăi? Avea în jur de 1.75 metrii, ceea ce mă scotea din minți, pentru că eu aveam 1.65. Jur, o voi distruge pentru faptul că își bate joc de mine în privința înălțimii. Nu sunt eu mică, e ea prea înaltă!
Oricum, era slăbuță, până la sânii mult prea voluminoși. Părul ei era blond, adesea având șuvițe de diferite culori. Adora verdele, lafel de mult cum adora și natura, spunea adesea că natura e, si citez "..biletul nostru spre fericire!", ceea ce o făcea să mă târască prin anumite locuri în care nu voiam întotdeauna să fiu. Singurul loc "în natură" care nu îmi displace, ba chiar îmi place, sunt pădurile. Îmi place să mă fac pierdută, poate chiar să mă pierd uneori. Dar de-ajuns despre mine! Erikăi îi mai plăcea să citească, să gătească, și tot ceea ce îi plăcea unei mame de 40 de ani! Puține din lucrurile pe care le plăcea erau în comun cu ale mele. Amândouă iubeam animalele, însă ascultam genuri de muzică cu totul diferite.
Eram ciudate. Nu exagerat de ciudate, dar celor din jur nu le pasă oricum, pentru că, indiferent de cât de normale am fi, ei tot ca ciudate nu vor clasifica. Urăsc asta.
Erika mai avea ochi de un albastru mort, ceea ce mă făcea adesea să mă întreb ce este în capul ei. Buzele sale, erau rozalii, micuțe, dar pline.. însă ea le ascundea în spatele unui strat de ruj, culoarea însă diferea de la o zi la alta.
Cumva, o plăceam așa cum era, și o respectam.
