În umbra trecutului

Începutul

O iau uşor la pas prin pădurea din spatele casei. O uşoară adiere de vânt îmi înfioară pielea. Teama mi se împrăştie prin vene, şi ajunge până în măduva oaselor. Mă întorc. Nimic. Şi totuşi simt o privire rece ce mă urmăreşte. Măresc pasul, ajung să alerg. Din spate, un sunet de crengi rupte sparge liniştea pustiului. Ritmul alert îmi sfâşie gleznele, plămânii îmi ard, dar toate instinctele intrate în alertă îmi spun să merg mai departe. Mai repede, şi mai repede până respiraţia mi se taie. O mână ca de gheaţă îmi prinde umărul şi mă smuceşte violent în spate. M-a prins. După toate eforturile de a-mi face pierdută urma, după atâtea pierderi, m-a prins. Lacrimile îmi înţeapă ochii, dar mă încăpăţânez să nu le las să curgă, nu vreau ca el să îmi vadă teama oglindită-n ei. Un ţipăt scurt îmi forţează gâtul şi gândul că viaţa mea se termină într-un mod atât de tragic mă face să ţip şi mai tare. Deodată se face lumină şi totul dispare. 

A fost doar un vis!

Un mod mai urât de a-mi începe ziua nu se putea. Aveam de onorat două evenimente în acea zi. O expoziţie de artă a unui nou artist contemporan şi încă eveniment caritabil, care avea loc de abia seara. Viaţa în Spania nu era niciodată uşoară, mai ales pentru mine. O jurnalistă tânără cu aspiraţii înalte, care voia sa devină peste noapte cea mai bună din industrie.

"El refugio", expoziţia de artă a fost cu adevărat impresionantă. Formele, culorile, tehnica, toate declarau succesul artistului. Enrique Palo va deveni unul dintre artiştii despre care se va vorbi decenii de acum înainte, dacă îşi va expune mereu cele mai recente lucrări. Deşi încă nu l-am cunoscut personal, m-a surprins plăcut. Devin agitată pentru că sunt presată de timp. Revista mi-a cerut un interviu pentru numărul de luna aceasta, şi de ce nu, nişte fotografii cu misteriosul pictor care nu şi-a arătat chipul până acum.  Fotografiind lucrările, pentru a le ataşa articolului, un bărbat se opreşte brusc în dreapta mea, puţin mai în spate.

- Foarte interesantă lucrarea, nu credeţi? 

Brusc devin conştientă de apropierea sa şi mă întorc pentru a-i privi profilul. Nişte ochi negri scânteietori priveau în faţă. Cum nu am răspuns, îşi întoarce privirea spre mine. O sprânceană neagră se ridică curioasă şi  buzele pline se curbează într-un zâmbet ironic.

- Extrem de interesantă, mă trezesc răspunzându-i. Trezeşte anumite... senzaţii, dacă mă pot exprima aşa.

- Expert în artă, presupun. Sau îl cunoaşteţi personal pe artist? 

- Jurnalist de fapt, Helena Olivera.

- Am înţeles. Înseamnă că aveţi un ochi critic, Helena. Helena, femeia pentru care a căzut Troia. Interesant nume.

- De fapt, cred că era Elena din Troia, mă trezesc spunând. La auzul acestei replici, sunt răsplătită cu un zâmbet larg.

- Ambele sunt variante ale aceluiaşi nume, mă tem. Vă lipsesc informaţii atât de preţioase, domnişoara jurnalist? Sunt lovită din plin de sarcasmul vădit din vorbele sale.

 Reacţia pe care mi-a produs-o nu i-a scăpat privirii intrusului meu. Ochii mei măriţi de uimire, buzele întredeschise şi respiraţia uşor accelerată, m-au făcut să mă înfior. Dar nu de teamă. Nu. Bărbatul acesta mă intriga. Îmi aţâţa curiozitatea. 

- Nu cred că un bărbat anonim merită mai multe informaţii, indiferent despre ce ar putea fi vorba aici, îi spun şi îmi întorc din nou atenţia asupra lucării expuse în faţa mea. Încă îi simt privirea aţintită asupra mea, dar aud pe cineva strigându-mă pe nume.

- Domnişoară Olivera, domnul Palo doar ce a sosit. I-am spus de intenţia dumneavoastră de a-i lua un interviu şi a fost de acord, cu condiţia de a nu-i răpi mai mult de 15 minute din timpul rezervat expoziţiei. Sunt Flora Mena, agentul lui Enrique Palo.

- În regulă atunci, îi răspund agentei. Şi mă întorc spre misteriosul brunet de lângă mine, pentru a-mi lua la revedere. Numai că lângă mine nu mai era nimeni. A dispărut aşa cum a şi apărut. Brusc. Ca prin vis.

- Domnişoară Mena, să mergem. Chiar sunt curioasă să îl cunosc pe celebrul Palo.

Urmând-o pe Mena, ajungem într-un vestibul unde nu se mai auzea niciun sunnet, iar pereţii erau capitonaţi cu lucrări semnate de Palo.

- Helena Olivera, încântat. Sunt Enrique Palo, cel cu care ţi-ai dorit atât de mult un interviu.

Ridicându-mi privirea spre masa la care aşezat el, parcă am avut un deja-vu. Ochii aceia negru şi zâmbetul ironic erau trase la indigo.