The legacies (Moştenirile)

Prefață

"Scars have the strange power to remind us that our past is real."― Cormac McCarthy,

Înaintez prin întunericul difuz, încercând să-mi dau seama unde mă aflu, dar tot ceea ce pot desluşi în jur sunt umbrele copacilor care la lumina lunii par nişte adevărați monştrii. Aud şoapte care sfărâmă liniștea aceasta mortală și voci care îmi rostesc numele, dar nu e nimeni în jur. E totuși ciudat sentimentul pe care îl am și pe care nu pot sa-l descriu. Este acelasi sentiment pe care il ai atunci cand intalnesti pe cineva si ai impresia ca il stii de o viata. Glasurile care imi rostesc numele imi sunt atat de familiare si atat de straine in acelasi timp.

-Hei! Cine-i acolo? întreb cu glas tare, dar ecoul meu e singurul care mi-a răspunde.

Aud un țipăt care a acapareaza pădurea şi am îngheț până în măduva oaselor, iar primul meu instinct este s-o iau la fugă. Alerg cât mă țin picioarele printre arborii bătrăni, inima îmi bate nebuneşte, iar vocile din capul meu devin tot mai puternice. Plasetul inecat al unui copil se izbeste de peretii mintii mele dandu-mi o durere de cap groaznica care ma face să cad în genunchi. Temperatura corpului meu creşte şi simt în mine o energie care mă extenueaza, ca si cum sta sa explodeze din clipa in clipa.

-Skyler! aud acelasi glas disperat care ma striga.

-Ajutor, sunt aici! urlu printre lacrimi.

Ridic capul si imi dau seama de unde vine vocea plina de teroare. Zaresc o femeie care tine in brate un copilas si un barbat care se postase in fata lor ca un zid protector.

- Dati-mi fata! rosteste un alt barbat pe un ton amenintator.

- Peste cadavrul meu.

- Henry, ai grija! se tanguie femeia inspaimantata.

- Nu-ti face griji, Elena, Nu-l voi lasa sa-i faca rau lui Sky.

- Dar sunt chiar aici!

Tip din nou, dar imi dau seama ca e in zadar. Ei nu ma aud. Nici nu ma vad. Revelatia ca sunt doar un spectator aici e urmata de o alta: eu nu exist, asa ca nu vorbesc despre mine. Se refera la copil. Eu sunt acel copil. Dar cine sunt ei?

Incerc sa ma apropii, dar ma simt ca si cum cineva mi-ar scrijeli pielea cu un cutit si scancesc din nou de durere in timp ce privesc in jos catre incheietura mea. Sunt atat de ametita incat imi pierd iar echilibrul si ma sprijin de trunchiul unui copac. Barbatul inspaimantator isi roteste capul si priveste in directia mea. Are ochi negri de pisica si am simt cum ma cuprinde groaza, pentru ca, desi ceilalti doi nu erau constienti de prezentata mea, sunt sigura ca el este.

Un vânt puternic incepe să bată si pământul imi fuge de sub picioare şi încep să țip, încercând cu disperare sā mă prind de ceva pentru a-mi opri căderea, dar era în zahar.

Ma trezesc speriată, cu ochii umezi şi fruntea plină de picături de sudoare. Privesc în jur şi respir profund când realizez că sunt în camera mea, dar nu pot spune ca sunt usurata. de fapt, sunt de-a dreptul terifiata.

Pentru ca era sigura ca nu a fost un simplu vis.

Nu a fost nici macar un cosmar.

A fost real. Iar dovada era chiar cicatricea de pe incheietura mea.