No rules involved

Pierderea controlului e precum căderea de pe o stâncă înaltă. Odată ce eşti în aer, nu ai de ales decât să te desprinzi de tot ce ai fost.

 Iar coborârea nu durează niciodată mult. Înainte să-ţi dai seama, te zdrobeşti de pământ.

 Ecourile surde ale împuşcăturii încă reverberau în mintea mea când m-am lăsat pe vine. I-am răsfirat uşor şuviţele de păr, trecându-mi degetele peste vânătăile ce-i înfloreau pe obraz. Simţeam cum ceva din mine murea în acelaşi timp cu el; cu fiecare bătăie înceată de inimă, parcă ne apropiam amândoi de final.

 -    Ai rămas.

 Nu-mi dădusem seama când îşi recăpătase cunoştinţa. Un licăr stins de speranţă îi lumina privirea, dar zâmbetul palid de pe buzele lui era încărcat de durere . I-am mângâiat pielea, urmărind picăturile fierbinţi de sânge ce mi se prelingeau pe mână. Degetele lui lipsite de vlagă se împletiră cu ale mele.

 În momentul acela, totul cedă în mine.

-    O să vină cineva , am insistat, cu lacrimile înceţoşându-mi vederea. Ai încredere în mine. Nu o să mori.

 Îngânam acele cuvinte mai mult pentru mine, căci voiam să cred în ele. Mi-am îngropat chipul în părul lui, fiindcă nu voiam să-mi vadă lacrimile din ochi. Fruntea lui era caldă, trupul cuprins de febră. Mireasca apăsătoare a sângelui inunda aerul. În tăcerea adâncă a nopţii , inima lui încă răsuna – iar acesta era singurul lucru de care aveam nevoie. Să-l păstrez în viaţă.

 Cu timpul împotrivă, nu existau prea multe şanse de reuşită.