No rules involved

II. Something's just about to break

Când pierzi pe cineva, durerea nu ţi se pare reală la început; te simţi pur şi simplu amorţit, confuz. Însă după ce realizezi cu adevărat ce se petrece, durerea te face să-ţi pierzi răsuflarea. Iar dacă nu ar fi fost senzaţiile care-mi spulberau trupul, nu aş fi crezut că aceasta e realitatea. Aş fi pus pariu că mă aflam în plin coşmar.

 Zborul în avion fu agitat. Nu aveam niciun chef să dorm – în schimb, fără să realizez cu adevărat, am început să meditez la moartea lui Cam. La ultimele ei cuvinte, la ultimele ei gânduri, la amintirile pe care le-a păstrat pentru momentul final. Asta dacă nu fusese prea ocupată pentru asemenea detalii. Din reflex, degetele mi se încleştară în pumn. Ucigaşul , oricine ar fi fost, se afla în libertate. Nu era drept ca un psihopat să umble liber pe străzile oraşului în timp ce Cam zăcea într-o morgă, cu o pătură acoperindu-i trupul rece spre a fi ferită de privirile curioase.

 Trebuia să fac dreptate. Daca nimeni nu-mi va oferi ajutor, o voi face de una singură.

 Am ajuns în Montreal în următoarea dimineaţă. Ceaţa ascundea întregul oraş; metropola părea adormită, la fel ca şi mine. Frigul îmi străbătea fiecare bucată din trup. Uitasem cât de rece putea fi aici, chiar şi pe timp de toamnă. Mi-am luat bagajul modest, apoi am închiriat o maşină din apropierea aeroportului. În zece minute mă aflam într-un Mercedes, gonind nebuneşte pe autostradă.

 Locurile pe lângă care treceam mă izbeau prin familiaritatea lor. Am condus maşina prin oraş, lăsând amintirile să mă cuprindă. În copilărie, pe timp de iarnă, stătusem de multe ori pe malul râului Ottawa, admirând pulberea fină de gheaţă ce învăluia apa. Odată , într-o zi la fel de ceţoasă ca cea de azi, m-am apropiat mult prea mult şi am fost luată de torent. Am încercat să lupt împotriva apelor, dar senzaţia de înăbuşire punea încetul cu încetul stăpânire pe mine. Şi atunci am făcut un lucru pentru care azi mă dispreţuiesc – am renunţat , pur şi simplu, să mă mai împotrivesc.

 Bunicul meu a fost cel care m-a scos , tremurând, din râul îngheţat. Îmi zâmbise după aceea. M-a liniştit cu vorbe care mă alinau. Realizam acum că el a fost prima persoană care fusese în stare să mă salveze de orice, inclusiv de mine însămi.

 Însă acum el nu mai era.  Mâinile mi se încleştară pe volan. Amintirile nu aveau cum să-mi aducă familia înapoi, nimic nu o va face. Nu ştiam de ce continuam să-mi retrăiesc trecutul.

 Staţia de poliţie era aglomerată la acea oră. Mijindu-mi privirea, am remarcat reporterii care se adunaseră în jur, plimbându-se neliniştiţi în timp ce-şi răsfoiau notiţele sau puneau la punct camerele de filmat. Cu o tresărire, m-am întrebat dacă toată acea agitaţie se datora morţii lui Cam. Nu exista decât un singur mod prin care voi afla. Am deschis portiera şi m-am îndreptat direct către ei.

 Vocile lor mă izbiră înainte să ajung în cercul reporterilor.

-          Cât crezi că ne va mai ţine aici? A întârziat aproape un sfert de oră!

-          Ne-a promis reportajul despre antichităţi de ceva timp. Iar acum..

-          Poate că au minţit şi nu au habar cine e responsabil de furt.

-          Cât mai e până la pauza de prânz?

Clar, nu era vorba despre Camille. Uşurarea începu să-mi stăpânească trupul. Abia am auzit când unul din reporteri a început să comenteze când am intrat în clădire. Nu m-am obosit să-i dau vreo replică -  mă consolam cu gândul că va mai aştepta acolo o vreme îndelungată.

  M-am desfătat pentru câteva clipe cu căldura de dinăuntru înainte să bag de seamă că cineva mă urmărea. Secretara impozantă de la birou mă privea cu nerăbdare. O cută de încruntare îi traversa fruntea acoperită de cârlionţi roşcaţi.