Fum de tigara

Renasterea

-Diiiiiiiiiiiidiiiiiiiiiiii, Didiiiiiiiiiiiiiiiii.

Cine striga la ora asta asa hotarat? Se auzeau niste strigate ascutite ca strabateau gradina amuzant.Glasul acela de ciocanitoare insistenta m-a facut sa ranjesc inconstient.Eram prin fundul gradinii,stateam ascunsa la umbra unui cires batran in compania "Adelei", cea mai geniala chestie gasita in podul bunicilor.

-Diiiiiiiiiiiiiiidiiiiiiiiiii, Didiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii.

-DAAAAAAAAAAA, am tipat lung cat sa se auda pana la poarta.Am alergat printre tarana si cioturile de proumb ce zugraveau pamantul, ma simteam ca in filmele de actiune.Intr-un final am ajuns la poarta.

-Didiiii ce mare te-ai facut.De cand nu te-am mai vazut.

Era o veche prietena pe care o cunoscusem din vizitele rare pe care le faceam bunicilor cand eram mica.M-am trezit din senin, prinsa intr-o stramtoare umana de doua brate mici si fragile, care in ciuda delicatetii ma lasasera fara respiratie.

-Abia acum am auzit ca te-ai mutat aici, de ce nu mi-ai spus pana acum? As fi putut veni sa stau cu tine, sa mai omori din plictiseala.

Adevarul e ca mi-ar fi prins bine compania energicei fapturi.

-Lasa, Mia nu te supara.E bine ca ne-am intalnit,chiar si acum.Am avut nevoie de liniste,nu puteam sa-ti sorb energia.

-Bine, bine.Hai imbraca-te iesim cu bicicletele.O sa expiri ca un aliment invechit daca mai stai mult prin odaile astea.

M-a cuprins entuziasmul dintr-o data, m-am repes repede pana in camera mea, iesind de acolo in cateva secunde echipata si gata de plecare.

Cand sa caut bicicleta, am aflat ca bunicul o folosea ca mijloc de transport.Era acum in posesia ei,iar el era plecat la niste rude.Neinteresant.

Am trecut repede peste asectul asta putin deranjant, cand Mia a nascocit o idee geniala.

-Didi, daca nu ai bicicleta asta nu inseamna ca nu vei sta pe o bicicleta.Suie pe portbagaj si tine-te bine.

Am inceput sa rad de-a dreptul.Si fara prea multe codiri, m-am suit imediat pe portbagaj.Mia nu era cu mult mai mare ca mine, eram amandoua niste slabanoage, dar stia ca nu ma poate lasa pe jos si cu piciorusele ei de musca beata a inceput sa pedaleze.Simteam fiecare bolovan si pietricica,fiecare denivelare a pamantului,toate se rasfrangeau asupra  chinuitului meu fund.

Dupa aproximativ doi kilometri si inca putin, ajunsesem intr-un final la destinatie.Se intindea inaintea ochilor nostri obositi o mare de copaci.Se observa clar granita care despartea campia uscata si galbena de padurea fragede si inmieresmata care trada arsita ce se intindea in afara ei.Era acolo, parca alta lume.A fost prima data cand am uitat de capitala, chiar si pentru cateva secunde.A fost ceva benefic.