Vreau să știi că te iubesc

Partea 1 (Într-o dimineață de septembrie)

Mă cheamă Victoria. Odată, cineva drag mi-a spus că părinții mei au făcut o alegere potrivită alegându-mi acest nume, iar eu, auzind asta, eram aproape să izbucnesc în lacrimi, pentru că, sincer vorbind, nu-mi doresc ca viața mea să fie altcumva decât una marcată de bunătate și respect pentru cei din jurul meu.

Sunt timidă de felul meu. Foarte timidă. Și îmi place să scriu. Foarte mult. Sunt în primul an de universitate la facultatea de litere. Am reușit să-mi fac câteva prietene cu care mă înțeleg bine, în fiecare vineri seara ieșim să ne plimbăm în parc sporovăind și ascultând muzică. Încet, încep să mă adaptez la noua mea viață de student, chiar dacă uneori nu e deloc ușor. Odată, de pildă, am uitat să îmi setez alarma de la telefon și în consecință m-am trezit cu mult peste ora la care mă trezeam de obicei. Am sărit din pat speriată că iar o să întârzii la perechi, m-am pregătit în fugă fără să iau micul dejun și am ieșit din bloc grăbindu-mă să prind troleibuzul. Purtam în acea zi blugi și cămașă albă și părul desprins. Era aproape 9:00 când am ajuns la universitate, ora când începeam cursurile. Culoarul forfotea de studenți grăbiți și preocupați să ajungă la ore. Mi-am scos în fugă cartea și mapa cu prezentarea mea la care muncisem o săptămână, încercând să-mi fac loc printre ceilalți oameni. Preocuparea mea să nu întârzii m-a amețit de tot și, neatentă cum sunt, m-am ciocnit de un alt student, căzând jos. Foile din mapa mea se împrăștiaseră pe podea, amestecându-se cu materialele de studiu ale băiatului luat prin surprindere de incident. S-a grăbit să mă ajute să mă ridic, speriat.

- Ești bine? Nu te-ai lovit?

Lovitura nu fusese atât de puternică. Mi-am ridicat privirea spre el, încercând să îmi cer scuze.

- Doamne, sunt atât de neatentă. Îmi pare rău...

Avea părul negru, îngrijit, ochii de culoarea lemnului de abanos și buze proeminente. Pentru o clipă ne-am privit în tăcere, de parcă totul înghețase în jurul nostru și am fi fost doar noi doi acolo. Era înalt, purta blugi de culoare neagră și cămașă albă. Grozav ne mai potrivisem vestimentația. S-a aplecat să strângă cărțile și foile împrăștiate pe toată podeaua. I-am sărit în ajutor, adunând laolaltă lucrurile mele amestecate cu ale lui. Întârzia și el la ore, așa că am încercat cât mai rapid să ne punem lucrurile în ordine.

- Îmi cer scuze încă o dată, i-am spus evitându-i de rușine privirea.

- Nu e nimic, e vina mea. Trebuia să mă uit pe unde merg. Apropo, numele meu e Jaehun. Cum te numești?

- Victoria.

Mi-a zâmbit. La rândul meu, i-am zâmbit timid. Mi-a șoptit din fugă un "pe curând" și ne-am îndreptat fiecare spre auditorii.