Dezlănțuit

Culori

         N-a fost odată ca niciodată... Nimic nu e precum în povești. Ea știe asta. Își împletește uneori părul și se gândește la firul neîmpletit al poveștii ei. Își imaginează cum cineva din viitor îi va fi martor prezentului. Îi va împleti părul în poveste și va spune în nenumărate rânduri cât îi stătea de bine. Apoi se va metamorfoza iar trupul îi va deveni carte. Își va putea întâlni printre rânduri personajul de care va rămâne îndrăgostit veșnic. Ea îi va fi muză chiar și atunci când timpul va fi șters numele lui de pe copertă.
         Ea visează. Eu știu. Și o observ mereu, la fel de îngândurată, dar poate de fiecare dată puțin mai tristă. Chipul ei e de neuitat - creionat mirific, fără excepție de timp, de aceeași expresie prin care refuză să accepte realitatea. Dar asemeni unui pachebot eșuat, însoțit numai de propria incapabilitate și ancorat în malul de nisip înecăcios, ancora ei, adânc înfiptă în realitate, a început de mult să ruginească. O roade coroziv și îi consumă puritatea. Oxigenul pe care-l respiră zi de zi e atât de otrăvit încât inima a început să-i ruginească. Se simte totul atât de intens... Asta e realitatea fizică.
Ea însă ar vrea să rămână etern prinsă într-o realitate metafizică - poate chiar între coperțile propriei povești, scrisă de autorul veșnic îndrăgostit. Ea ar fi personajul ce va crea acțiunea și o va trăi urmând o dâră de cerneală pe un câmp de margarete. Va fi liberă. Va fi îndrăgostită - fericită. Căpitanul o va ancora în abisul acelei realități sublime și îi va intensifica trăirea printr-o apăsare cruntă de peniță.
         Când deschide ochii însă, eu observ. E prinsă mereu între aceiași pereți de-un galben deschis și palid, ai aceleiași camere din aceeași casă în care nu și-ar fi dorit să copilărească. Ritmul cântecului vieții ei s-a preschimbat din pulsul calm în nota asta majoră a imaginii ce se repetă nemilos în fiecare dimineață și ucide orice cântec. E doar un urlet mut. În vidul din adâncuri, sunetele nu se vor auzi niciodată. Privește tavanul și se întreabă de ce, dintre toate culorile, a ales o non-culoare... E atât de alb! Oare pentru că asta e ceea ce văd suferinzii pe patul de spital, atunci când deschid ochii pentru a se întoarce în inconștiență? Ea așa se simțea. Și suferea câte puțin în fiecare dimineață, câte puțin în fiecare seară, sau mai mult... Uneori nu reușește să adoarmă. Știu că se gândește atunci la diferitele tipologii pe care le-ar putea îmbrăca. Ar fi putut a doua zi să-și învelească trupul cu rochia cea mai frumoasă și să-și ascundă picioarele, timid, în pantofii cu cel mai înalt toc. Și-ar fi conturat frumusețea alegând atent acele nuanțe de machiaj care să-i scoată cel mai bine în evidență chipul. Cu o tentă trandafirie, buzele se vor observa precum o picătură proaspătă de sânge pe foaia unui autor trudit. Sunt definite foarte fin de linii subțiri, pierdute în lumină pe buza de sus, umbre groase regăsindu-se mereu pe buza de jos. Ochii de un albastru pătrunzător îi va fi conturat cu un negru prea intens, astfel lutului proaspăt după o ploaie nemiloasă de vară sau precum haina morții despre care toți spun că e neagră. Apoi ar fi ieșit. S-ar fi îndrăgostit cel mai probabil de tipul din liceu, ce studiază în ultimul an și despre care vorbesc toate fetele. Sau dacă nu, s-ar fi alăturat cu siguranță colegelor ei în discuțiile despre băieți și modă. Seara era refugiul ei, lăcașul în care se putea dezbrăca fără teamă pentru a se îmbrăca apoi cu diferite personalități. Mereu adormea chemând viața asta în vis. Spera să viseze măcar niște frânturi din ceea ce și-a imaginat.

                                             ***