Dezlănțuit

2M - Minuni și minciuni

         Ceea ce e trist este că dimineața o regăsea la fel ca în ziua precedentă. Din nou aceiași pereți care nu par să se fi mutat câtuși de puțin pentru a lăsa loc oxigenului otrăvit să intre și apoi să se consume în suflul ei de viață. Din nou, aceeași culoare palidă. Poate mai mult oxigen ar fi întunecat-o puțin, i-ar fi dat viață.
         De ce să nu adopte tipologia de ieri seară? Eu mereu mă întreb. Dar îl aud apoi pe taică-său strigând-o să coboare mai repede deoarece el nu o așteaptă pe ea atunci când e vorba să-și satisfacă propria lăcomie. Revine la realitatea ei cotidiană. Se îmbracă plictisit cu hainele pe care le observă prima dată prin camera dezordonată a unei adolescente rebele și apoi coboară să-și însoțească tatăl la un mic dejun care e, probabil, deja rece. Nu poate fi însă mai rece decât omul pe care trebuie să-l numească tată. Nu poate mânca. Pofta pe care nu a avut-o niciodată îi piere totuși în fiecare dimineață atunci când sunetele strigătelor lui se zdrobesc de pereții strâmbi ai holului și ajung la ea amplificat. El nu va ști niciodată că fiica lui a aruncat mâncarea mereu. A lăsat-o cu grijă sub măsuța pe care stau greu și învechit două găleți ruginite. Ea a petrecut fiecare dimineață privind motănelul cum mânca din ceea ce tatăl ei pregătea. Pisicii părea să-i placă. Își spunea în gând că e și tatăl ei bun la ceva. Și deși el o trezea cu țipete mereu și își petrecea diminețile numărând câte țigări îi mai rămân în pachet dacă mai fumează una, ea ține la el. Ține la el fiindcă mama ei l-a iubit. I-a povestit mereu ce om bun este... I-a promis mamei sale că va rămâne să-l iubească. Atunci când faci o astfel de promisiune, faci, de fapt, un compromis. Iar ea a știut asta în acel moment. Dar și-a dorit ca mama ei să se despartă de ea împăcată. Îi vedea fericiți.
         Acum, pe mama nu o mai vede nimeni. Nu o mai regăsește decât în amintiri și în colțurile întunecate ale bucătăriei, unde femeia își petrecea o mare parte din timp, gătind. Tata... Nu poate fi recunoscut. Nu pare să vrea să mai poarte titulatura asta, mai ales în acele momente în care îi răspunde propriului copil, atunci când îi spune „Tati", cu „Ce vrei?!". A plecat acum. Ar pleca și ea dar e sâmbătă și trebuie să se ocupe de treburile casei. Știe că va merge la cârciumă și va cheltui banii, care, poate, dacă era mama ei să aibă grijă, ar fi fost păstrați pentru acel lucru pe care el îl consideră inutil, numit facultate. Se va întoarce beat și va face scandal. Dar ea va cânta... Pasiunea ei cea mai mare i-a fost mereu refugiu în cei doi ani de la dispariția mamei sale. Și nu e doar plăcerea nebună de a face un lucru și adorarea lui în inconștiență. E și talent. Dumnezeu știe.
         Și mama ei cânta. Dar ea nu a știut niciodată. Cânta pe străzi și foarte rar în vreun local al cărui administrator era binevoitor. Câștiga uneori mult, dar în general era puțin. Ea nu și-a pus niciodată întrebarea cine a voit să-i lase moștenire vie talentul acesta. S-a întrebat mereu însă cât de mult poate să decadă ființa umană. Cât de mult se poate urâți caracterul unui om care doar respiră? Unora le ia atât nemilos timp să trăiască! Și nu fac altceva decât să supraviețuiască... Dar sunt în stare de orice doar pentru acel „decât". Sunt concluziile la care a ajuns după ce întrebările ei și-au găsit răspunsul în cel mai crud mod posibil. Iar asta s-a întâmplat atunci când un individ i-a furat mamei sale singurii și ultimii bănuți, iar ei, părintele. S-au înjosit și doctorii mințind că mama ei se va face bine.
         A stat și a vegheat-o în fiecare dimineață înainte de ore. Studia arhitectura. Îi plăcea foarte mult Antichitatea, prezentul continuu de care putea să se îndrăgostească doar privindu-l. „Anticul din prezent", așa cum îi plăcea să o numească, i-a alinat orele reci de suferință dimineața. Pe hol se auzea ecoul vocii ei strigând-o pe mama. Îi povestea despre cele 7 minuni antice lăsate moștenire generației pierdute din care și ea face parte. În prima dimineață i-a povestit mamei sale despre piramidele din Giza. „Mi-aș fi dorit să plecăm împreună spre ele, să le vizităm, să le privim noaptea. Știi... sunt trei piramide acolo. Dar doar una e specială. E Marea Piramidă. E a lui Keops. Mi s-a spus că a fost un faraon egiptean atotputernic. Totuși, în toată puterea lui, și el a murit. Dar a lăsat piramida asta superbă. Colțurile ei sunt orientate perfect spre cele 4 zări în care te voi căuta și eu dacă nu te întorci acum...". Nicio fărâmă de mișcare nu i-a răspuns în acea dimineață... Și nici în celelalte șapte...
         Au trecut șase dimineți... Acum e a șaptea. Și doar o singură minune a rămas neatinsă de graiul ei. Era turnul din Alexandria. La fel de singuratic ca și ea, știa că se va prăbuși cândva - poate atunci când un val puternic se va năpusti asupra lui sau poate atunci când ultimul strigăt de luptă va suna atât de disperat încât undele îi vor zdruncina structura, îi vor înmuia fierul și-l vor trânti la pământ într-un zgomot la fel de asurzitor. Putea fi urletul suferinței ei. La exterior nu o putea auzi nimeni. Dar asemeni văpăilor din adâncuri, interiorul ei fierbea. Avea o nerăbdare nebună de a-și revedea părintele. Însă nu primise niciun răspuns. Dacă trăsnetele par să răspundă adâncului și să-l liniștească, furtuna ei s-a risipit. A cuprins-o o liniște înfiorătoare. Și totuși, înainte de a pleca din nou singură spre școală, vocea ei a mângâiat pentru ultima dată în acea dimineață pereții albi ai domului suferinzilor. „Au trecut șapte zile, mamă... Mâine nu voi mai avea despre ce minune să-ți povestesc. Așa că, îmi pun o dorință. Îmi doresc ca a opta minune a lumii să fie vindecarea ta. Iar atunci când te vei trezi îți voi putea povesti despre ea. Îți voi spune că timpul în care ai dormit s-a scurs ca o eternitate. Ai adormit când lumea avea doar șapte minuni și te-ai trezit când are opt. Iar peste ani, locul ăsta se va fi transformat într-o ruină mare, alcătuită din fiecare suflet sfâșiat și ruinat ce s-a vărsat aici. Dar va fi cunoscut drept a opta minune a lumii datorită vindecării tale, mamă. Îl vor numi <domul suferinzilor> și le vor povesti generațiilor din viitor despre minunea din prezent. Doar...întoarce-te!". A plecat. Mâine avea să se întoarcă pentru a fi martora desăvârșirii minunii din dorință.
         Mâine a devenit azi. Dorul nedorit de a atinge același perete rece s-a făcut simțit. Și-a lipit spatele de răcoarea ce a ucis de câteva zile căldura unei îmbrățișări netrăite. Privește pe fereastra salonului. Așteaptă ca Universul să-și oprească expansiunea pentru a putea fi martor la nașterea fericirii ei. Se apropie un doctor. E îmbrăcat într-un alb subliminal. „Pare atât de nobil să salvezi vieți cu viața ta!" - și-a spus ea. A ajuns în fața ei. L-a zărit atunci pe taică-său intrând. Din toate cele opt dimineți, doar în trei a fost și el aici să-și privească soția. Iar asta se întâmplase când nu avusese bani de mers la cârciumă. Părea devastat. Doctorul l-a așteptat și pe el. Ea simțea că are ceva important să le transmită. Dar nu părea ca acel ceva să rimeze cu dorința ei...
          După opt zile de agonie, adevărul celor opt minciuni din fiecare dimineață a ieșit la iveală: mama ei murise cu cinci zile în urmă. Universul nu și-a oprit expansiunea. S-a contractat și a ucis totul: viețile, visele, momentele, simțirile. Universul ei a murit. Era înscris în marele Univers din care fac parte toți și toate. Iar acum a murit. Ea se întreba, cu lacrimi în ochi, cum poate ceva să-și mai continue existența atunci când o parte din propria-i ființă a murit... Simțea în acel moment că nu mai poate să trăiască. Își dorea absurd ca Universul să se termine definitiv, să nu mai existe nimic. Poate așa va muri și suferința...
         Doctorul a încercat să-i șteargă lacrimile prin niște cuvinte banale care nu trezesc pe nimeni după moarte. Apoi a plecat. L-a luat și pe taică-său și au mers repede să anunțe prin hârtii că încă un om a murit. „De ce îi interesează pe ei? Vecinii lor nu-i vor vedea niciodată ridicându-se dintre morți. În loc să rămâi o amintire pentru ei, de ce trebuie să rămâi doar un nume spulberat pe o hârtie albă?". Ura albul tot mai mult. Nu-i aducea aminte acum decât de chipul unui doctor prefăcut și de salonul pe a cărui fereastră a privit dimineți în șir trupul unui om al cărui suflet a fost prea bun pentru lumea asta. A rămas singură, privind din nou... „Ți-am zis de Marea Piramidă... Ți-am zis că e specială. Pentru că lângă ea au fost construite două piramide mai mici. Astfel, ea a devenit mamă. Și e încă acolo și are grijă de ele... Tu unde ești acum?". Tăcere... „Îți plăceau stelele. Orion era eroul tău. Nu am apucat să-ți zic de ce voiam să privim piramidele împreună noaptea... Dar voiam asta pentru că ele reflectă perfect centura lui Orion, din constelația pe care obișnuiai să o privești când te simțeai singură... Spuneai că nimeni nu te înțelege, dar, de la pervazul ferestrei mele, privirea mea își împreuna drumul cu privirea ta și se orientau împreună spre aceleași stele. Am știut mereu că suferi... Dar poate sub un cer nocturn senin și rece, în mijlocul unui deșert egiptean, suferința ar fi fost doar un miraj. Am fi putut privi împreună. Am fi putut admira împreună punctele strălucitoare de speranță - stelele. Dar tu te-ai grăbit și te-ai dus deja la ele. Îți plăceau chiar atât de mult? Eu unde să privesc acum?"

                                            ***