Dezlănțuit

Visul

Un sentiment de abandon începea să-i tulbure existența... Viața ei era acum doar pustietatea unui deșert. Iar ea era deșertul.
„Se spune că unui om îi sunt date 200 de stele. Constelația lui va fi unică prin formă și aspect, dar va avea același număr de speranțe... Constelația noastră era bogată. Număra 400 de stele... Acum m-ai lăsat doar pe mine. Stelele tale au murit. Cred că erau stele cu spectre diferite de lumină și culoare, frumoase, pure, pline de energie. Dar toate se vedeau albe, știu sigur... Se vor condensa toate într-o aglomerare și ți se vor arăta într-un ultim ceas. Te va orbi albul unei supernove iar când vei putea vedea din nou, nimic din ce exista până atunci, nu va mai fi. Și vei realiza brusc ce dor îți va fi de o viață anterioară. Poate vei auzi pe cineva strigându-te, așa cum încă o fac eu... Ai văzut și tu asta, mamă? Ai trecut prin albul morții?"

***

„Adu-ți aminte că-ntr-o viață de apoi
Ne va fi dor de-o viață anterioară.
Un trecut, un viitor, trântite-n vers pe foi,
Fizic, metafizic - o moarte le separă."

***

Așa se încheiau cele două pagini din jurnalul pe care l-a început după moartea mamei ei. Le-a recitit acum, cât a așteptat ca motănelul să termine de mâncat. Ar fi vrut să mai completeze ceva, dar nu poți schimba trecutul din prezent. Totuși, ar mai fi vrut să îi spună mamei sale că poate una din cele 200 de stele pe care le-a avut se afla în constelația Orionului... Poate era chiar steaua din mijlocul centurii lui. Și s-ar fi stins odată cu moartea ei. Iar atunci s-ar fi prăbușit și Marea Piramidă. Granitul greu și alb ce-i învelea vârful s-ar fi prăbușit și ar fi rămas să-i ascundă sufletul, apăsându-l tot mai tare pe zi ce trece. Timpul i-ar fi întărit inima iar suferința s-ar fi diminuat prin persistare.
Au trecut doi ani... Azi i s-a imprimat din nou sub pleoape chipul doctorului care a venit la ea în cea de-a opta dimineață. Și-a adus aminte că, printre toate minciunile, unul dintre cei „îmbrăcați în puritate" - așa cum numea ea medicii, a fost martorul ultimei dorințe a mamei sale. Cu ultimele puteri i-a spus doctorului să o pună pe fiica ei să promită că își va iubi tatăl. Iar asta e tot ce știu. Dar dacă a fost și asta o minciună? Dacă a fost doar o încercare nefastă a „celui în halat alb" de a-și spăla mâinile de sângele mamei ei cu apa murdară a unei minciuni? Însă nu poți alina viața cu nimic. Ea nu l-a crezut.
De atunci își spune mereu că s-a pierdut orice urmă de puritate pe lumea asta. Privește pe fereastra întredeschisă. S-a pierdut și tatăl ei pe același drum de pietre ce are ca destinație finală cârciuma. Azi nu-l va mai vedea. În casă s-a așternut o liniște asurzitoare. O dată la câteva secunde, auzul ei putea simți zgomotul metalic al chiuvetei, lovită cu presiune de picăturile ce se avântau haotic și ciclic spre zdrobire.
Ea era la masă. Le privea. I-au atras atenția prin muzicalitatea lor. Ochii ei le simțeau usturător. Amintirea zilelor în care s-au scurs și s-au secătuit pe obrajii ei, odinioară fini, e încă vie. Finețea i-a fost brăzdată nemilos, și apoi ucisă, de puhoaiele revărsate inconștient, ca în cele 40 de zile ale Potopului.
Se gândea că sunt vise... Atât de fragile, atât de scurte - și totuși, atât de evidente. Impactul fiecărei picături era perceput de ea ca un final de vis: brusc, greu de simțit - imposibil de evitat.
S-a ridicat. Se apropie cu pași mărunți de chiuvetă. Își întinde mâinile împreunându-și palmele și încearcă să adune în căușul lor picăturile de vis. Zece secunde: trei picături - era puțin. Asemeni tipologiilor de geniu - căutătorilor de absolut, celor din urma Creatorului - și ea e însetată de gustul apei din fântâna dorințelor, care i-ar putea schimba condiția, umană sau nu, dar cu siguranță firească.
„E normal să îți dorești, dar e firesc să vrei mai mult." - scrisese asta în caietul unei colege, din ce-mi aduc eu aminte... Și ea voia mai mult. Visul ei e mult prea mare pentru a fi compus din picături. Se gândea că, până în momentul în care robinetul va rugini de uscăciune, după ce-și va ucide ultima picătură ce va umple marea visului ei, ea nu va mai fi de mult pe lumea în care mările încă pot exista. Nici ele nu mai sunt pure; nu în realitatea asta. Marea unui vis de adolescentă însă, e cel mai pur și cel mai sacru lucru pe care l-ar fi putut prețui într-o lume lipsită de sacralitate.
Au trecut vreo trei minute. S-a adunat foarte puțin în palmele ei. Dar puteau fi totuși, acolo, în căușul mic și neîncăpător, primele note din primul cântec compus de ea. Sunetul greoi s-a transformat într-un plescăit melodios. Se împinge ușor cu cotul spre a deschide robinetul, dar are grijă să nu piardă nicio notă. Visul îi curgea acum valuri și îi apăsa palmele. I le-au umplut. Apa a început să se împrăștie și să o stropească din cauza presiunii. Își simțea visul. Îi auzea vuietul. L-a simțit devenind fierbinte. Își înmuia chipul în aburii ce au început să se ridice. Apa a continuat să se înfierbânte. Brusc, și-a smuls mâinile de sub cascada visului. A deschis ochii și a închis robinetul. Mâinile îi erau roșii și simțea cum pielea îi va crăpa. O ustura atât de tare... Realitatea i-a ucis visul.
Căldura atingerii visului a fost fierbințeala usturătoare a apei ce a curs în neștire printr-un robinet uitat deschis. Nu-și aduce aminte cum a ajuns la chiuvetă. Știe însă cum s-a trezit lângă ea. E dezamăgită acum. S-a întors la cotidian: fereastra nu o va putea minți vreodată - același peisaj. Ea își dorea uneori să fie mințită frumos de o bucată de sticlă. Fereastra nu ar mai fi fost un obiect fără viață. Dar, în mintea ei, știa că ar putea naște un monstru. Așa că a ales să îl ucidă de fiecare dată când părea să embrioneze. În casă, aceeași monotonie mohorâtă tronează în continuare. Își suflă în palme și își șterge mâinile. Și-ar fi dorit să își poată clăti chipul îngreunat de lacrimile sărate cu apa dulce a visului. Totul însă a fost o iluzie. Visul ei era cu atât mai departe spre a se împlini odată cu trecerea necruțătoare a timpului, măsurată ticăit și plictisit de ceasul de perete din hol. La șaizeciul fiecărui minut, tatăl ei ar mai fi putut cheltui din bani. Poate i-a cheltuit deja pe toți iar acum începe să se mândrească cu faptul că îi va lăsa fiicei sale o moștenire după trecerea în neființă. Spiritul neființei lui însă nu-i va lăsa o moștenire spirituală. Dar se va concretiza absurd într-o materialitate lipsită de orice formă originală a materiei: datorii. Ea se gândea la asta. A strâns masa și a trântit nervos farfuriile în chiuvetă. Trebuia să spele zi de zi farfuria din care nu a mâncat niciodată. Începea să fredoneze și astfel își găsea un sens printre gânduri. A început să îi vorbească acelui motănel, care o privea nevinovat:
-Uite, farfuria mea! - a exclamat ea scuturând porțelanul de surplusul de apă. Apoi a continuat:
-Farfuria mea! E așa fină, așa frumoasă! Dar nu știu ce gusturi mi-ar fi putut oferi. Știi... - suspină - gusturile ce-au fost în ea sunt ca acele piese necunoscute ale unui artist pe care-l cunoști. Ai un album, asculți ce-ți place, dar niciodată și ceea ce rămâne.
A început din nou să fredoneze. E o piesă dură, ce aparține compozitorului ei preferat. Se oprește brusc:
-Taică-miu e un artist! Vocea lui îmi răsună în fiecare dimineață la fel ca acel cântec pe care-l auzi tot mai des și nu-l suporți. Ajungi totuși cumva să-l fredonezi prostește. Îmi mângâie urechile! - exclamă sarcastic. Ce se întâmplă însă dacă artistul ăsta nu-mi mai palce? - tăcere... Simplu! Ștergi albumul! - a strigat vibrându-și corzile vocale la maximul posibil și a trântit farfuria de gresia ce o făcea mereu pe mama ei să răcească. Speriat, pisoiul a fugit. Frustrarea acumulată în sute de dimineți pustii i-a încețoșat privirea. A început să plângă. S-a lipit cu spatele de perete și s-a lăsat încet în jos, pitindu-se la capătul blatului de bucătărie. Printre lacrimi înghițite, vocea ei tremurândă alungă iarăși liniștea:
-Cum să-l iubesc?! Spune-mi cum să-l iubesc și o voi face... Spune-mi, mamă... Lacrimile i-au înecat graiul. Respiră adânc și începe să strige plângând zgomotos:
-Cum să iubesc un om mort? Tu ai plecat dar parcă el e cel care a murit. Și știu că-l văd viu dar nu-l simt în inimă. Acolo e mort, mamă... Spune-mi cum să-l iubesc... Te rog, spune-mi...
A rămas să aștepte un răspuns. Știa însă că nu va veni. Se întreba dacă, atunci când le vorbește, îngerii vor smulge pene din aripile lor, pe care le vor trimite apoi pe Pământ în speranța că măcar una va ajunge pe rana acelui suflet aflat în suferință. Și poate când va ajunge, se va întinde și va învălui sufletul într-o aură divină iar apoi îl va răpi și se va întoarce cu el la îngerul care îi va deveni călăuză pentru o eternitate.
Au trecut câteva minute; s-a liniștit. S-a ridicat să-și spele lacrimile. A dat drumul robinetului cu apă rece. Palmele i-au fost atinse însă de aceeași căldură a cascadei visului. Nu a înțeles cum s-a întâmplat asta. Apa era caldă și se înfierbânta ușor. Și-a spălat chipul de lacrimi și a realizat că asta și-a dorit să facă și adineauri. Dar atunci nu a fost momentul. Nu-ți poți cunoaște visul într-un moment de inconștiență. A fost sinceră, și-a spart sufletul în praf și cioburi precum a spart farfuria. După doi ani, a strigat-o pe mama... A înțeles că ea i-a răspuns prin apa care s-a transformat din rece, în caldă. A înțeles că mama ei o veghează și îi protejează visul pe care i l-a insuflat în momentul în care i-a lăsat moștenire tot talentul cu care Dumnezeu a înzestrat-o. Iar El a luat-o înapoi prin moarte, dar a renăscut-o în talentul fiicei ei.
Zâmbește... sincer și natural. Privește în gol pe fereastra neschimbată și zgârcită în vederi. O regăsesc privind spre nicăieri fiindcă ochii ei, acum, nu au o destinație. Dar știa că inima ei iubește muzica. Acolo, după orizonturi, cineva poate asculta acum piesa ei preferată. Iubește să știe asta. O pală de vânt a făcut ca leagănul, acum șubred, pe care taică-său i-l construise când era mică, să scârțâie. Își îndreaptă ochii spre el și își amintește cum tatăl ei obișnuia să petreacă foarte mult timp împreună cu ea, legănând-o. Același scârțâit i-a atins auzul toată copilăria. Acum, sunetul sâcâitor de odinioară îi trezește amintiri. Și deși atunci îl ura, astăzi nu mai simte nicio repulsie. Ea iubește muzica. Și-a amintit de momentele frumoase cu tatăl ei auzind leagănul. Le-a prețuit în memorie și le-a așezat într-un raft, acum prăfuit de timp, undeva în adâncurile cortexului. Începe să creadă că îl poate iubi atunci când nu-l vede. Și poate așa va începe să-l iubească întru totul.
Mama i-a răspuns prin muzică. Zgomotul asurzitor al unei farfurii sparte a transformat acordurile inimii ei în iubire - în muzică. Vuietul sângelui a rezonat cu cel al apei calde a visului. Au liniștit-o. În interior, totul e muzică: bătăile inimii țin ritmul vieții, respirația armonizează totul într-un mod subliminal al unei armonii de Vivaldi, iar sângele ce i se revarsă puternic în vene și artere umple paginile cântecului ei cu notele existenței. La exterior, apa care încă se revărsa, îi mângâia auzul. A oprit-o. A privit tavanul alb și i-a mulțumit mamei cu un zâmbet. Se simte pregătită să-și accepte tatăl și să lupte pentru visul ei. Nu va renunța la ceea ce iubește cel mai mult: muzica.
-Muzica apropie oamenii. - a spus ea fericită. Apoi a început să fredoneze și să adune cioburile. Le privea și le asemăna cu sufletul ei. Despărțite fizic de muchiile ascuțite ale crăpăturii, erau totuși unite de aerul ce le îmbrățișa. La fel era și sufletul ei: bucăți rupte, ce încap într-un căuș de pumn, îmbrăcate de un vis adunat în picături - de apă, de sânge, lacrimi... Note asurzitoare au răsunat atunci când a aruncat cioburile farfuriei în coșul de gunoi în care taică-său adora să colecționeze fiecare muc de țigară gustat cu sete de sănătatea lui. Nu mai golise nimeni coșul de o săptămână. Nici ea însă nu s-a îngrijit de el acum. Parcă ardeau o mie de neoane deasupra ei, atât de greu apăsa căldura care de câțiva ani nu-și mai oprește sporul. Aerul dilatat nemilos de-un soare arzător de miazăzi i-a îngreunat suflul. Fruntea a început să-i plângă în cele câteva momente în care farfuria și-a strigat durerea pentru ultima dată. S-a întors în casă. Se simte amețită și obosită. Scările i se par interminabil de spiralate, precum o construcție ADN-ică. Își spune în gând că nu va ajunge niciodată la capătul lor, așa cum nici noi nu am reușit încă să parcurgem măcar câteva din treptele scării evoluției, deși pretindem contrariul.
„Darwin a construit o scară, dar se pare că flerul său ingineresc nu a insuflat încredere. Or altfel, de ce le e frică tuturor să urce mai sus? E mult mai ușor să stai aproape de țărâna caldă decât să urci spre cerul răcoros. Și totuși, toți visează cum cerul li se va deschide atunci când aceeași țărână le va mânca trupurile reci. Suntem prinși într-un silogism ciudat și spunem că e plin de sens exact însă când sensul nostru e total înstrăinat cu noi. Boethius ne-a dat pătratul iar noi am înscris cercul în el; cercul necunoașterii, ale cărui puncte coincid aproape perfect cu numărătoarea noastră dintr-un an. Urmăm cu mândrie cele 360 de puncte-ncolonate în fanfară. Când fanfara obosește, avem totuși un răgaz de vreo 5-6 puncte, împrăștiate aleatoriu printre celelalte, în care pare să ne oprim din a fredona refrenul necunoscutului. Dar atunci când menestreii încep să spună din nou aceleași povești, dar cu sens diferit pentru fiecare, Pământul se urnește iar din loc, lăsând fanfara zilelor să-și termine cântecul maiestuos. Ne învârtim în cerc. Cu toții! Cineva nu a avut destulă inspirație pentru a crea mereu ceva diferit. A pus același ciment biologic în temelia fiecăruia undeva aproape de-un procent ce ar demoraliza orice elev ce și-a dat toată stăruința pentru ultimul examen: 98%. A lăsat un 2% să ne definească și să ne diferențieze... Dar nu se întâmplă... Nici măcar fizic! Undeva pe lumea asta mai există alte 7 fețe ce poartă chipul meu... Undeva, acum, cât eu apăs pe foaia asta, cineva a ucis din nou... Poate n-a mai făcut-o. Dar sigur a făcut-o altcineva. Iar asta se va repeta mereu până voi termina eu paragraful sau până se va termina viața. Unul e singur iar doi sunt mai mulți. Totuși, uite cât de mic e numărul ăsta. N-a reușit să ne oprească din a ne comporta aproape animalic în contextele în care moartea se interpune vieții. Consideră acest „aproape animalic" un zero și imaginează-ți că încă mă situez într-unul din acele cadrane cu valori negative pe fiecare axă. N-am văzut nicio altă vietate încercând să hăituiască viața alteia. Apoi a fost omul. Se zbate să supraviețuiască și își creează singur problemele din urma cărora să-și poată plânge de milă. Restul de pe lumea asta doar viețuiesc, conform legilor naturii. Bine că l-am avut noi pe Murphy să ne dea legi despre răul care mereu se va întâmpla! Noi nu facem altceva decât să încercăm să-l anticipăm. Cu frică! Suntem atât de anxioși încât am uitat ce ne face unici aici - comunicarea. Urmăm cu capul plecat aceeași cale, același cerc. Suntem exact precum un tren fără frâne supus să urmeze linia până la capăt, acolo unde se va zdrobi și va fi distrus de propria-i greutate. Sunt curioasă unde e capătul liniei noastre. Când se va rupe acel cerc și ne vom pierde cu toții? Unde e capătul de sus al scării tale, Darwin? Sau scara ta nu a existat niciodată?"

***