Cartea 1 - Ultima noapte de dragoste Intaia nopate de razboi (REZUMAT)

Cartea 1 - La Piatra Craiului ,in Munte

La Piatra Craiului, în munte

     Naratorul, Ştefan Gheorghidiu, arată în amintirile sale scrise că „în primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat", luase parte la fortificarea văii Prahovei (o pseudo‑fortificare, deoarece tranşeele săpate ar fi putut fi distruse de „Zece porci ţigăneşti, cu boturi puternice", puşi pe râmat), dar pe zece mai este mutat lângă masivul Piatra Craiului, în regimentul XX, care avea drept misiune o „fortificare" similară a zonei. Acolo „În realitate, vremea se trecea cu instrucţie într‑o poiană mai mărişoară, cu asalturi eroice, care nu erau departe de jocurile de copii din mahalaua Oborului, când ne împărţeam în români şi turci şi năvăleam urlând unii într‑alţii. Ştiu bine că în acest timp – completează acid naratorul – se dădeau asigurări în Parlamentul ţării că «suntem bine pregătiţi», că în doi ani de neutralitate «armamentul a fost pus la punct», iar anumite persoane îşi luau răspunderea afirmării că suntem gata «până la ultimul nasture, până la ultimul cartuş», iar cu ştiinţa luptei până la cucerirea oricărei poziţii, fie ea socotită ca inexpugnabilă.".

În ciuda liniştii de „vilegiatură militară", Gheorghidiu suferă de o traumă psihică ce i se redeschide ori de câte ori un cuvânt sau o propoziţie îi afectează acel punct sensibil, „aşa cum din zecile de combinaţii cu şapte litere ale unui lacăt secret, una singură deschide spre interior.". Astfel se întâmplă în cursul unei discuţii de la popotă, cauzată de un fapt divers aflat din presă – un bărbat îşi ucisese nevasta infidelă fiind apoi achitat –, când punctele de vedere ale camarazilor săi (fie că se orientează către vinovăţia femeii, fie către a soţului) i se par insensibile la adevărul faptelor vieţii, reducţioniste, şi o afirmă ca atare, spre indignarea celor de faţă. Are şi o tentativă de conflict fizic cu căpitanul Corabu – care, jignit de reacţia sa verbală, vrea să‑l lovească –, oprită însă de hotărârea din priviri („Cred că mi‑a văzut în ochi privelişti de moarte, ca peisajele lunare. Au înţeles toţi că sunt hotărât să răspund şi apoi să mă omor." – lovirea superiorului se solda cu tribunal militar şi ani grei de închisoare).

După acest incident, ieşind de la popotă, Gheorghidiu mărturiseşte unui camarad, Oprişan, convingerile sale despre rostul iubirii, justificându‑şi astfel reacţia faţă de discuţiile nesărate ale celorlalţi ofiţeri: o iubire mare presupune contopirea totală a două suflete şi nu poate fi încorsetată în reguli, indiferent de natura lor, nu poate fi redusă la ideea de datorie sau de libertate a femeii faţă de bărbat, aşa cum presupuneau în opiniile lor participanţii la dezbaterea de dinainte, situându‑se de o parte sau de alta a cuplului prezent în ştirea de presă. În plus, naratorul menţionează părerea sa despre naşterea unui astfel de sentiment: „Iubeşti întâi din milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită, îţi repeţi că nu e loial s‑o jigneşti, să jigneşti atâta încredere. Pe urmă te obişnuieşti cu surâsul şi vocea ei, aşa cum te obişnuieşti cu un peisaj. Şi treptat îţi trebuie prezenţa ei zilnică. [...] Psihologia arată că au tendinţă de stabilizare stările sufleteşti repetate şi că, menţinute cu voinţă, duc la o adevărată nevroză. Orice iubire e ca un monoideism, voluntar la început, patologic pe urmă.", după care îl anunţă pe Oprişan că este hotărât să dezerteze, dacă nu va primi o permisie de două zile, spre a merge la Câmpulung, solicitare ce îi fusese refuzată de către comandantul de batalion, căpitanul Dimiu.