De prin suflet

🖤

Și până la urmă mi-am făcut curaj să pun mâna pe el. Eu cea din trecut, eu cea care a ieșit brusc din bula mea de fericire în prăpastie și nu stiu unde sunt sau ce fac. Nu știu dacă sunt la fundul prăpastiei sau sunt pe cale să ies. Nu știu dacă vreau să ies.
Pentru că mi-e frică de ce este afară, mi-e frică de oameni, sunt doar un copil într-un corp mult prea mare, un copil cu multe frici, îndoieli și o tonă de nesiguranță.
Dar ști ce e amuzant dar totuși tragic?
Cât de credibile sunt măștile mele și cât de mult tanjesc după acele persoane care mă simt și spun ceva.
Ști uneori mi-e atât de frică de faptul că la un moment dat măștile vor rămâne tot ce am, noaptea când sunt doar eu cu mine, când le pot pune la uscat pentru că le-am udat cu râuri de lacrimi, dar până când răsare soarele revin aceleași măști impenetrabile de zi cu zi. Poate ar trebui să mă bucure rezistența lor, dar nu o face. Mă îngrozește și frica îmi intră în sânge la fel ca otrava, îți intră în sistem și te îngenunchează încet încet. Dar asemenea unui bolnav mă prefac sănătoasă și toți doctorii mă cred.
Doar că îmi aștept sfârșitul care întârzie să apară știind cât de nerăbdătoare sunt să ajungă la mine și să mă devoreze încet și senzual cum numai el știe.