Pactul: Bătălia Sufletelor

cap 1

Am încercat să nu mă panichez, să nu arunc o vrajă asupra Alanei, să fac ca timpul să dispară. În schimb, am răsuflat tot aerul din plămâni pe care îl țineam captiv de câteva momente și m-am dat doi pași în spate pentru a lăsa o oarecare distanță de siguranță între noi.

Nu știu de ce în stare, nu știe de ce sunt în stare.

— Am venit să iau aromele! Spun aprope fără aer în plămâni, de parcă aș fi fost pe moarte și ar fi ultima mea propoziție.

Îmi ridic privirea doar pentru a o întâlnii pe a ei, dispreț, ură și agonie. Nu credeam că în mintea ei se pot ascunde atâtea emoții malefice. Dar eu tot o cred o sfântă. E fiică de preot, nu am la ce altceva să mă aștept.

—Sunt pe dulapul de lângă geam! Îmi spune asta cu nonșalanță, de parcă ar da orice ca eu să plec cât mai repede de aici.

Și chiar asta o să și fac, mă îndrept spre dulapul din lemn de stejar vopsit în roșu. Mă gândeam să le iau o dată că să plec mai repede, dar privirea îmi stăruie pe un caiet cu o pentagramă desenată pe prima copertă. E pictată și foarte bine trasată, dungile negre ale stelei sunt imaculate, îmi trec degetele peste ea dar încep să mă ardă. Trebuia să mă gândesc că o să se întâmple, mai devreme sau mai târziu toată familia ei v-a afla de mine și de mama și ne v-a șterge existența definitiv, și nu mă mir, doar că eu nu aș fi făcut la fel în locul lor.

E greu să aparții unei familii de vrăjitoare. Pentru că nimeni nu trebuie să afle de tine.

Lângă caiet se află un colier, cu totul scos din tipar, are ceea ce noi vrăjitoarele le spunem pietrele lunii. Sunt de obicei puse la bijuterii, se încarcă cu energie până de lună plină, energia acumulată se folosește la ritualurile sfânte de creștere a puterii. Cu cât ai mai multe pietre ale lunii cu atât ești mai puternică și mai protejată. De aceea oamenii sfinți, adică cei de la biserică au interzis aceste pietre magice. Cum a făcut ea rost de ele? Eu și mama avem ultimele exemplare.

Îmi îndrept privirea spre geamul din stânga mea, dau draperia la o parte și îl văd pe tatăl Alanei încercând să deschidă poarta. Mă întorc spre dulap și caut cu privirea aromele, mă grăbesc și sunt agitată, iar în graba mea dau cu degetul arătător de o foaie din caietul cu pentagrama. Nu îmi amintesc să îl fi deschis. Sângele din deget se prelinge pe o foaie cu desene. Trebuie să ajung acasă. Îmi folosesc vrăjile pentru a afla unde sunt aromele și îndată ce văd plicurile mov le bag repede în buzunarul rochie.

—Alana! Vin-o repede jos, a venit Erlod Jamir!

Ciudat cum imediat ce doamna Izadora a pronunțat numele acelui fiu de preot, inima Jaderei, a făcut un stop ca mai apoi să vrea să iasă din piept. Mă uit la ea și nu pare la locul ei, mă gândesc să ies, nu e treaba mea, nu e familia mea, nu sunt probleme mele.

Dar tot vreau să o întreb de unde are pietrele lunii și ce face ea, o sfântă cu ele. Dar îmi las baltă aceste gânduri și ies pe ușa în acele mod în care am intrat.

De parcă nu ar fi nimeni în cameră.

Cobor scările încet fără grabă, nu în același mod în care am urcat. Iar gândul îmi zboară iar la ce nu îmi fierbe oala. Am nevoie de o pauză, o gură de aer proaspăt. Imediat ce ies de aici mă voi duce în pădurea din spatele casei, dar întâi trebuie să trec pe la mama să îi las plicurile.

Am făcut în tocmai, dar înainte am mers în cameră mea pentru a-mi lua ustensilele pentru ritual, e o zi frumoasă afară și chiar dacă soarele nu e prietenul meu, e frumos și mă ajută. Îi sunt recunoscătoare pentru asta, dar luna e prietena mea.

Îmi iau bolurile pentru ierburi și caut câteva lumânări prin dulapul mamei. Un zâmbet tâmp se pune pe chipul meu, dar un sentiment de tristețe îl înlocuiește. Mă uit la tăietură de la deget și încep să mă încrunt, tăietura a dispărut iar în locul ei a apărut un semn ciudat, arată ca o semilună iar deodată mă ia o mare durere de cap, încep să mă clatin pe picioare iar ultimul lucru pe care mi-l mai aduc aminte este că o auzeam pe mama venind în fugă iar ușa mare din fier din beci a fost împinsă lăsând lumina să pătrundă înăuntru.

Am vazut cum Rosery se speriase si părea nesigură la urmatoarea mișcare după ce auzi vocea mea, parcă și vedeam cum roțile din capul ei se învârt și cum toate gândurile se adună într-un mare balon ce mai avea puțin și exploda.

  — Am venit să iau aromele! spune aceasta cu o voce stinsă, ce făcea ca aceea propoziție să pară că este ultima rostită de aceasta. În timp ce vorbea, aceasta avea privirea proptită pe podea. De parcă încerc să facă o gaura mare în podeaua neagră de mahon.

     Dintr-o dată, aceasta ridica privirea  brusc, întalnind-o pe a mea, parcă rămânând uimită de sentimentele de ură, dispreț și agonie reflectate de ochii meii albaștrii. Nevenindu-i să mă creadă în in stare de astfel de emoții.

    —Sunt pe dulapul de lângă geam! Îi spun eu cu nonșalanță, părând că aș da orice ca ea să plece cât mai repede din camera mea. Ca să pot rămâne singură cu cărțile mele. Dar de fapt aceea voce era doar mecanismul meu de apărare ce nu trădare niciodată lupta internă din creierul meu.

    Dupa ce zic asta, aceasta face exact indreptandu-se exact spre locul indicat de mine, adica spre dulapul din lemn de stejar vopsit în roșu ce simbolizează dorința mea profundă de a rupe lanțurile ce ma țineau atât de strâns, când privirea mea prinde fugitiv caietul meu despre magia neagră, lăsat din greșeală pe masă. Inima a început să îmi bată de o sută de ori mai tare,  parcă în orice moment mi-ar fii ieșit afară, iar mâinile începuseră să îmi transpire, când am văzut că o mișcare delicată începuse să atingă coperta caietului meu ce reprezenta o pentagramă la care lucram de luni bune încercând să o fac cât mai perfectă, ce sa zic, obiceurile vechii mor greu. O văd cum își ridică mână de parcă ar fii arsă, și începe să transpire de parcă ar ascunde niște secrete îngrozitoare, iar aflarea lor ar aduce la sfârşirea ei.

   Dar ce ma sperie mai rau, este colierul meu prețios făcut din piatra luni, foarte scos din tipare față de coliere obișnuite putarte de fiicele preoților, și mai des întâlnite la vrajitoare. Având o privire foarte pierdută în acel timp.

  Dupa câteva momente în care simțeam că o să fac un atac de panică, o văd întorcăndu-se spre geamul din stânga ei,  uitandu-se concertrată și parcă uitând de obiectele aflate pe biroul meu, acest lucru făcându-mă să dau un mic răsuflu ușurată. O văd cum dă puțin draperia la o parte la văzul tatăl meu care încearcă să deschidă poarta. Și observ cum se întoarce repede părând grăbită și speriată în cautarea aromelor, în neatenția sa se taie la deget, într-o foaie ce ieșea din caietul meu cu niște desene cu modele satanice. După ce își îndepărta mâna ușor aceasta stă cateva minute până găsi repede pliculețele mov, băgându-le la fel de repede în buzunar.

—Alana! Vin-o repede jos, a venit Erlod Jamir!
  
Spuse mama, făcând ca inima mea să bată mai tare iar ura mea să se intensifice, îl uram din tot sufletul pe Erlod, fiul unui preot de la curtea regală cu care eu eram forțată să mă căsătoresc. In ciuda protestelor mele. Îl uram pe Erlod deoarece era un om fără pic de scrupule și foarte arogant, considerând femeile ca pe niște cârpe. Rosery se uită la mine și vede disconfortul meu, hotărăște să iasă pe ușa, având încă multe întrebări adresate mie. Dar ma bucur că a renunțat la ideea de a mi le adresa. Ieșind pe ușa în același mod sălbatic, ca și când a intrat. Dupa ce aud zgomotele făcute de pasi ei. Mă îndrept glonț spre caiet si colier și le iau în intenția de a le ascunde în locul meu secret. După ce fac asta, mă îndrept spre usa din camera mea, pentru că nu doream o morală din partea dragului meu tată, cu privire la evitarea viitorului meu soț.

La jumătatea drumului, o puternică stare de amețeală mă cuprinse, facundu-ma să cad, cu un sunet asurzitor. Acel sunet părând să alerteze membrii familiei ce se aflau jos. Dar înainte ca să apară cineva privea mea se încețoșează căzând într-un somn de coșmar.

   Am vazut cum Rosery se speriase și părea nesigura la următoarea mișcare, după ce auzi vocea mea, parcă se dădea o luptă în interiorul ei.