Pactul: Bătălia Sufletelor

cap 2

- Rosery! Rosery! Rose! Privirea îmi este încețoșată, simt cum mi se scurge sângele prin vene, aud înfundat deabea de mai pot să respir normal.

Nu la mult timp mă trezesc cu mama la capul patului făcând incantații. Mirosul de arome este în toată camera și îmi învăluie nările cu parfumul lor plăcut. Inspir adânc ca mai apoi să fiu întâmpină de privirea grijulie și speriată a mamei. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată să leșin înaintea unui ritual, vrăjitoarele mai bătrâne din sabat spuneau ca asta se întâmplă doar dacă ești exclusă sau dacă urmează să se întâmple ceva malefic.

- Rosery, ce ai văzut!

Încerc să îmi amintesc ce am văzut înainte ca picioarele să mă lase. Îmi duc privirea fugitiv la deget dar semiluna a dispărut, îmi întorc mâna pe toate părțile, apoi, mă ia o durere de cap și tot ce pot să văd este foc, haos și un neant negru. Nu mă panichez, asta mi se întâmplă înainte să am o viziune, uneori am despre trecut, nu sunt tocmai fericite, dar îmi dau răspunsuri la întrebările din prezent, prezentul apropiat este cel de care îmi fac griji, pentru că am văzut tot ce e rău la viitor, dar niciodată nu ai la ce să te aștepți de la prezentul apropiat. Pe mine el mă sperie. Am avut premoniții în legătură cu vremea, dezastre, morți, cu tot ce se poate mai rău. Mama tot încearcă să afle de ce eu pot vedea numai răul, și de asta pare speriată ca de Iad în momentul ăsta. Rămâne de datoria mea să o liniștesc, să o păstrez calmă, pentru că dacă nu o să o fac, cineva v-a sfârșii ca tata. Nu o învinuiesc pentru că l-a omorât, nu era genul de tată înțelegător cu care să îți discuții probleme când ai nevoie, mereu spunea că asta e treabă de femeie, dar nu strica și sfatul unui bărbat.

Mă uit la ea cu niște ochi atât de blânzi și calzi în comparație cu starea mea de spirit. Uneori mă uimesc și pe mine.

- Nimic. Nu ai de ce să te îngrijorezi mamă, nu am văzut nimic, mint eu.

Această oftează lung și iese afară din cameră. Acum realizez că nu sunt în cameră mea. Și nu îmi pare cunoscută, dar tot simt că sunt în casă mea. Dau pătură la o parte și mă ridic din pat. Împing ușa spre interior doar ca să dau nas în nas cu Alana Jadera Jefferson. Nu o să scap nici în mormânt de ea. Strâmb din nas și o invit înăuntru. Parcă avea întâlnire cu fiul ăla de preot. Încerc să nu o scap din priviri când se îndreaptă spre fereastră. Pare abătută, dar eu simt mai multă furie. Încerc să îmi dau seama ce căuta aici, dar chiar nu vreau să îi pun nici o întrebare. Așa că decid să ies din nou pe ușă și să o ignor.

Ajung în partea din spate a casei, cea în care nu aveam voie să fiu, mai mult din cauza pădurii. Nu am uitat de ritual iar ziua abea a început, pot să mă duc să îl fac iar ziua să decurgă într-un final bine. Asta doar dacă Alana nu se decide să îmi strice pentru a treia oară consecutiv ziua dimineața asta. O aud pășind în spatele meu dar nu îi dau importanță, o să se oprească ea și o să plece acasă, sper.

Pun mâna pe clanța ușii de la intrare, doar că izbovesc și îmi încleștez degete până mi se fac albe. Alana e în spatele meu, doar stă acolo se uită la mine și nu zice nimic, nu că m-ar deranja, doar că aș fi foarte fericită să îmi zică o dată ce căuta aici și de ce se tine după mine. Mă întorc pe vârfuri ca să dau ochii cu ea, furia de pe chipul meu nu v-a dispărea așa de ușor dacă nu se decide să scoată un cuvânt pe gură.

Îmi încrucișez brațele la piept și bat din picior, așteptând, degeaba, oare merită, sau ar trebui sa plec?

- Nu sunt cine crezi tu că sunt, nu ești ce cred eu că ești ! Se întoarce pe vârfuri apoi pleacă, ieșind pe poartă.

Eu încă am rămas în față ușii, privind în gol. Mai bine de atât nici că se poate.

Intru în casă și mă pun pe covorul roșu cu modele de la intrare, Blacky, pisica mea se face văzută la colțul de la camera de zi apoi se apropie de mine. Încep să o mângâi iar ea începe să toarcă și să se frece de mine.