Au trecut 13 ani...Iar acum, in miez de noapte, pe o strada oarecare din Manhattan, intr-o vila, o fata care acum mai bine de un deceniu a fost parasita intr-o gara, isi asterne sentimentele pe o coala de hartie.
"Mama? Cred ca asa ar trebui sa iti spun.
De curand am aflat ca Diana si John, persoanele pe care le iubesc si le voi iubi cel mai mult pe aceasta lume, nu sunt defapt parintiii mei.Am fost adoptata! Nu imi vine sa cred!Am aflat ca am fost gasita intr-o gara din Europa, din Romania. Si am plans, am plans mult, chiar am suferit pentru ca chiar imi doresc sa fie parintii mei, sunt asa buni cu mine in ciuda faptului ca nu sunt copilul lor.
Stiu ca ei nu au vrut sa ma raneasca si ca ma iubesc dar nici acum nu pot crede ca nu sunt copilul lor.
Oricum nu stiu de ce iti scriu acum, mama, imi e foarte greu sa iti spun asa si probabil ca si tie dupa 13 ani de zile cand nu ai fost langa mine.Dar de ce m-ai parasit? Si acum ca stau sa realizez ca nu voi trimite niciodata scrisoarea aceasta.Nici nu stiu de ce o mai scriu.Cred ca ma linisteste. Dar nu stiu nimic despre tine nici macar cum te numesti. Mi-ar placea sa iti povestesc despre viata mea minunata, m-ar face sa ma simt mai bine.Dar cu ce scop?"
"Buna, eu sunt, din nou.Natalia sau Nati, cum ma striga prietenii.M-am decis sa iti scriu totusi despre viata mea.Poate odata si odata ti-o voi trimite.Nu stiu.
Am 17 ani si 1,65.Stiu sunt cam mica.Am par blond si ondulat si ochii albastrii,mari. Sunt la liceu.Chiar imi place am multi prieteni note bune, foarte bune ar spune uni dar nu imi place sa ma laud.Dupa liceu as vrea sa ma duc la Yale,o facultate de prestigiu.
Imi plac mult cartile chiar citesc foarte mult si am o biblioteca imensa in camera mea la fel de imensa.Sti, mama, am o viata minunata si chiar daca niciodata nu am dus lipsa de nimic mereu am simtit ca o bucatica din mine nu e la locul ei. Sper ca intr-o buna zi sa te pot revedea."
