Cine dansează moare

(DOUĂSPREZECE) gânduri

Ideea de bază de la care plecase Chelsea, când își manifestase dorința de prietenie față de Hunter, pornise de la faptul că perioada prieteniei cu acesta fusese cea mai fericită din viața sa. Erau momentele acelea când râdea, se bătea și ieșea cel mai des cu mezinul antreprenorilor Bemelle, iar de aceea inima își exprimase dorința de interacțiune continuă, căci nu știa ce altceva ar fi fost potrivit față de Hunter în acel moment.

Când ajunse în siguranța propriei locuințe, Chelsea se simți rușinată. Fusese prinsă cu Timus Fitzgerald și era vinovată din cauza nivelului de alcool din sânge. Plânsese și se zvârcolise în brațele lui Hunter, iar acum abandonase membrana ce îi oferea statutul biologic al virginității. Toate acestea într-un timp atât de scurt, încât pielea obrajilor o ardea la ideea că, poate, era o curvă. Adormise gândindu-se la cât de stupidă fusese mulțumindu-i lui Hunt, iar asta spre orele dimineții. La șase însă ceasul îi sună, în condițiile în case reușise să-și limpezească mintea la patru.

Iar atunci domnișoara Atwood se trezi, închise telefonul și începu să plângă din nou – mai mult din frustrare - în mijlocul patului.

Fuseseră câteva lacrimi pentru ceea ce reprezentase ea ca om și ce era acum, parcă de fericire că simțise atingerea lui Hunter, iar apoi în toată regula șiroaie amare. Ce credea Hunter despre ea acum?

Nepăsându-i că avea picioarele desculțe – undeva în timp ce Hunt o aruncase în cadă, dresul dispăruse -, că adormise în halatul pe care-l luase de la Bemelle, simțind că se sufocă de plâns, Chelsea deschise ușița balconului și ieși pe acesta. Aerul rece îi îmbrățișă numaidecât gleznele, iar ea își prinse capul în mâini, își sprijini coatele de balustradă și începu să plângă toată amărăciunea timpului.

Hunter ca Hunter și ceea ce se întâmplase între ei, dar locul ei de muncă? Era în Portsmouth mai singură decât fusese în Florida, iar acum lua în calcul și demisia. Nu putea sub niciun chip să se ducă acolo și să dea cu ochii de directorul liceului. Se temea de blamarea sa: urcase în mașina lui Timus de bună voie, la urma urmei.

Deci, pentru ea, situația era destul de clară: nu avea un loc de muncă, o parte din ea se frânsese și încă o durea, bărbatul cu care nici ea nu știa ce făcuse în urmă cu o seară o vedea probabil ca pe o nimfomană alcoolică, bipolară și dubioasă.

— Bună dimineața!, se auzi glasul puternic mascullin, așa că Chelsea roși puternic și rămase încă în poziția în care capul îi era ascuns de mâini. De-abia acum simțea frigul.

Hunter nu fusese capabil să pună geană pe geană, așa că la șașe, când începuse să audă păsările cântând la fereastra balconului său, se ridicase din pat și se dusese să-și facă o cafea. Dacă tot se trezise atât de devreme, avea să ia micul dejun acasă și să ajungă la firmă la timp, mai exact la ora nouă. Își încălțase papucii, trăsese un halat pe el și căutase o țigară în pachetul lăsat de obicei pe noptieră. Nu fuma des, dar în momente ca acestea avea cu adevărat nevoie.

Nu îi venise a-și crede că se întâmplase să fie cu Chelsea noaptea trecută, dar pata de pe canapea grăia mai vie ca oricând. Rochia rămasă încă lângă cadă și dresul aruncat îl priveau acuzătoare. Și, pe lângă asta, mai era și scena din cadă, acel moment în care crezuse că va face dragoste cu adevărat cu domnișoara Atwood. Visul lui murise însă din fașă. Să fie prieten cu Chelsea Atwood? Dădu negativ din cap. Nu! Nu asta dorea Hunter.

Dar, un alt gând îi zicea să-i facă pe plac tinerei căreia îi răpise ca o brută inocența, iar acesta îl ghidă, ajuns pe balcon cu cana și țigara în mână, să o salute obișnuit, ci nu cum obișnuia să facă cu restul. Hunter se exprima destul de grosolan și de răutăcios cu femeile pe care le avusese în patul său, dar cu ea nu putu să facă același lucru. Trupul acela firav și tălpile goale pe balconul rece, umerii care se scuturau de plâns și suspinele femeii erau elemente ce-l făcură să mârâie înduioșat.