Cine dansează moare

(OPTSPREZECE) rochii până la cea perfectă

Nu avea de gând să vorbească despre asta, își dădu seama Hunter la micul dejun, când se trezi buimăcit, cu zgomotul televizorului dat la minimum pe fundal. Își deschisese ochii, orbit de lumina caldă a ceea ce se anunța o zi primăvăratică, și privi spre Chelsea. Femeia stătea la masa din bucătărie, care dădea de fapt spre sufragerie, și privea interesată știrile TV.

Dintr-un coșuleț cu pâine se servea cu felii pe care le ciopârțea pentru a le cufunda în gălbenușurile ouălelor. Avea părul prins într-o coadă, iar bluza fără decolteu, sub formă de bărcuță, era la fel de imaculată ca celelalte.

Oftase, se ridicase în capul oaselor și îi atrăsese atenția.

— Bună dimineața..., îngâimă bărbatul, iar Chelsea îi zâmbi.

— 'Neața! Îmi asum să spun că te doare capul, nu?, întrebă fără alte menajamente.

— Ce crezi?, întrebă țâfnos. Nu îl durea, îi exploda.

— Că da. Atunci se ridică de la masă, și Hunter văzu și restul ținutei: pantaloni strânși la glezne, eleganți, dar evazați în zona coapselor, cu bluza albă și ghetele mici, joase și negre. Trebuie să mă duc la școală, zise, luându-și geanta de pe fotoliul de lângă el. Așteptam să te trezești. Dar, cum bănuiesc că ai deja o cheie și...

— ... nu cred că vreau să ți-o dau înapoi, fu sincer Hunter.

Chelsea îl privi, iar colțurile gurii sale se curbară din nou într-un surâs.

— Păstreaz-o, îi zise, iar el rămase uimit de îndemn.

— Chelsea?, întrebă, ridicându-se în picioare și cuprinzând-o în brațele sale. Te simți bine?

— Nu e evident?, își ridică o sprânceană, iar Hunter rămase mut în fața frumuseții chipului ei.

— Este ceva din ce am făcut aseară?

— Poate că este ceva din ce nu ai făcut, își ridică femeia umerii și se desprinse din brațele sale. Am dormit bine, Hunter, îl anunță, mișcându-și fesele și împingând paltonul, uscând în același timp gura bărbatului.

— Trebuie să ne luăm ținuta azi!, strigă spre ea. Trec pe la școală când termini programul!, o anunță, frecându-și ochii.

— În regulăă!, o văzu dispărând pe ușă și se sprijini de același fotoliu ca aseară. Fericirea ei îl încânta. Sinceritatea din urmă cu o seară nu. În fond, ea îi dăduse statutul de prieten și tot ea trebuia să-l anuleze, iar declarațiile sale nu îl puneau decât în postura de pămpălău sensibil și plângăcios. Își îndreptă spatele și își zise că ar fi trebuit să se culce cu ea, dar nu putuse.

Ajungea să creadă că nu sexul îi adusese în postura asta, ci mai degrabă o forță care îl determinase și pe el să sune atât de copilăresc în urmă cu o seară.

*

De ce era Chelsea bine dispusă astăzi?

Simplu. Visase frumos.

Își luă la revedere de la ultimul elev, strângând lucrările și punându-le în mapă. Pe astea trebuia să le corecteze rapid. Probabil că, dacă le-ar fi corectat acum, ar fi dat doar note mari la cât de bine se simțea.

Așa... Și ce visase Chelsea? Pe Hunter... De fapt, pe ea și pe Hunter privind stelele. Se făcea că erau din nou pe pajiștea lacului Sfânta Maria, cu cerul care o sufoca, într-o zi de vară toridă. Hunter era din nou adolescentul pe chipul căruia se mai vedeau câțiva coși, iar ea în brațele lui, oftând drăgăstos. În visul ei fusese îndrăgostită. Nu aici era frumusețea, ci în ideea că îl simțise și pe el atras sufletește de ea. Simțise, de fapt, acea pace cu care nu se confrunta de multe ori, iar totul păruse extrem de frumos.