Cine dansează moare

(NOUĂSPREZECE) dansatori

Conversația pe care Hunter o purta acum cu Christal o enerva extrem de tare, chiar dacă Chelsea știa că nu ar fi trebuit să o facă.

Erau în mașină, în drum spre „minunata" petrecere a familiei lui, sau mai degrabă a întregii comunități, astfel încât mâinile fetei se răciseră, iar pielea i se făcuse de găină. Își făcuse sute de scenarii cu privire la evenimentele din acea seară în timp ce punea pe ea rochia aleasă de Hunter și ofta observând cât de indecent era dezvăluit spatele ei, însă niciunul nu îi convenea. Da, nu se aștepta să fie primită cu brațele deschise, dar spera la o mică bucurie în trăsături. Măcar una mai blândă și mai primitoare...

Pufni și își mută greutatea mai mult pe șold, privind apusul care înghițea orașul. Copacii se scuturau înfrigurați de zăpadă, iar peste câteva zile avea să vadă bobocii înflorind pe crăci, protejați de frunze noi. Străzile își vor recăpăta splendoarea uscată, iar ieșitul cu barca va deveni din nou principala activitate a celor care aveau privilegiul de a locui pe o insulă.

Se încruntă când Mungo Jerry începu să cânte pe fundal grozăviile sale din vară și se gândi cu plăcere la vara ei. Poate că nu va pleca de aici; va sta și se va duce la pescuit... Gura i se uscă și privi cu coada ochiului cum râsul îl făcea pe Hunter să pară un bărbat periculos pentru inima oricărei femei. Șarmantul diavol purta o cămașă neagră, ce se mula perfect pe mușchii reliefați ai pieptului și ai brațelor, pantaloni strânși în talie de curea, sacou și o batistă roșie. Își dădu ochii peste cap și se trezi zâmbind, căci înainte de a pleca îi atinsese buzele cu degetul mare, încântat de culoarea roșie cu care le îmbrăcase.

—Arăt ca un mort!, se plânsese Chelsea.

—Ești tâmpită, zisese el și o luase de braț, coborând scările vesel.

În ciuda jignirii, Chelsea se găsea veselă, asta până când sunase Christal, iar conversația, pe care o considerase a fi a ei, se mutase la domnișoara Manustand. Se plesni mental, căci acum trebuia să se gândească la ea ca la doamna Bemelle.

Nu ar fi trebuit să fie geloasă, dar creierul ei trădător producea sentimentul ăsta în tot corpul și o enerva, da. O sâcâia. O durea mintea, căci contravenea propunerilor inițiale. Cum să accepte ea atingerea acestui bărbat fără să se implice spiritual? Cum, când mintea ei complota?

O bucurie o izbi, auzind ultimele cuvinte de adio, dar nu se ridică din poziția sa.

Hunter privi în oglindă și puse telefonul la locul lui, dădu radioul mai tare și, stând la semafor, se lăsă peste ea, cu mâinile pe volan, fredonându-i la ureche versurile diabetice din Abba. (1)

—Sigur!, râse ea și se ridică. Eu, bombonica!

—Mai știi?, îi făcu el cu ochiul. Expiră satisfăcut și acceleră când se puse verde pentru ei. Lasă, îi făcu el semn, doar eu trebuie să știu.

Conotația sexuală pe care nu o înțelegea în totalitate o făcu să roșească și să îl privească mustrătoare. Voia să schimbe subiectul cu unul care cuprindea problema care o ardea cel mai tare, reușind magistal să realizeze schimbul:

—Ce s-a întâmplat cu Christal? E ok? Era o grijă falsă și putea fi rapid detectată de cel care o cunoștea de prea mult timp.

—Așa, dădu el din cap, trage-mă de limbă!, râse, dar îi răspunse, căci nu avea ce secret să țină față de ea: Nu vrea să vină la petrecere și am zis că bine face. Vreau să vorbesc cu Sebastian urgent, iar ea nu are ce căuta în răfuiala noastră.