Infern in lipsa ta

1

Nu aud. Nu văd. Nu respir. Nu simt. Sunt gol. Sunt cu adevărat gol pe dinăuntru asemeni unei cutii de carton. Inima îmi pare o minge grea ce se izbeşte încontinuu de pereţii cutiei. Dum-dum-dum. Fiecare părticică din mine ... doare. Urlu, izbind cu pumnii însângeraţi de pereţii cutiei, dar nimeni nu îmi aude ţipătul de ajutor. Sunt singur într-o mare de oameni şi nu are cine să mă salveze.

"Cel mai groaznic lucru nu e să fii singur, ci să te afli între oameni care te fac să te simţi singur. Vei înţelege cândva, fiule, şi ai să-mi dai dreptate." Asta îmi spunea mama după ce tata s-a îndepărtat de ea, şi nu credeam că am să îi dau dreptate vreodată. Pentru că tata ne-a părăsit pentru o altă femeie, mama a suferit enorm. Eu însă, nu. O aveam pe ea şi îmi era de ajuns. Dar când mama a murit... abia atunci am înţeles cu adevărat rostul cuvintelor ei. Şi nicăieri nu am aflat vorbe mai adevărate.

Văd ca prin ceaţă cum cineva îmi întinde o mână. Ridic cu mare greutate privirea, numai ca să zăresc o tânără roşcată ce îmi zâmbeşte cu duioşie.

 -Haide, luptătorule! Prinde-mă de mână, promit că am să te pot scoate din întunericul care te înghite. 

O privesc nedumerit cum îmi zâmbeşte în continuare, aşteptând răbdătoare să o prind de mână. Dar mi-e teamă! Mi-e teamă că odată ajuns sus, mă va frânge şi voi ajunge mai rău decât sunt acum. Până şi simplul gând, că singura persoană ce mi-a auzit strigătele mute de suferinţă ar putea face una ca asta, mă seacă.

Mă ridic cu viteză de pe piatra rece de mormânt pe care, până acum câteva clipe, stăteam amintindu-mi de buna mea mamă. Îi pun furios mâna pe umăr, îmi apropii buzele de urechea ei şi îi şoptesc plin de ură:
 -N-am nevoie de tine şi de promisiunile tale, dispari! Ai înţeles?

N-aş fi crezut că o să se încăpăţâneze să salveze un nenorocit, şi totuşi ea nu s-a dat bătută.

 -Nu te poţi ascunde de soartă, băiete. Ştii? Oamenii îşi spun că viaţa trebuie trăită. Ştii tu, oare, ce înseamnă asta? Viaţa este iubire, dar iubirea este incompletă fără fericire şi durere. Când trăieşti, trebuie să depăşeşti durerea ca să câştigi iubirea. Când simţi iubirea eşti împlinit, iar când simţi durerea eşti om. Uite... cam aşa este iubirea! Fericire şi durere în acelaşi timp. O bătaie de inimă în două trupuri sfârşite de dor.

Nu înţelegeam ce tot bolborosea acolo. O priveam calm, uimit... nici nu mai ştiu cum, până să o văd că ducându-şi o mână în dreptul inimii, rostind cu seriozitate:
-Azi, ţi-am dat o definiţie. Va trebui să te mulţumeşti cu atât până când mă voi întoarce să îţi dăruiesc şi un sens.

Apoi s-a rotit pe călcâie şi a plecat lăsându-mă în urmă cu o promisiune pe care nu credeam că o va împlini vreodată.

O aşteptam zi de zi în acelaşi loc, la mormântul mamei, dar nu mai apărea. A trecut o zi, o lună, un an... Au trecut ani buni de atunci, iar ea mă ucidea lent şi dureros. Nu venea, dar nici nu pleca din gândurile mele.

-AI PROMIS CĂ ÎMI VEI DA UN SENS, NENOROCITO! ŞI CE MI-AI DAT ÎN SCHIMB? NIŞTE AMĂRÂTE DE SPERANŢE CE CURÂND VOR PIERI!

Țip cât mă ţin plămânii, plângând în hohote. Chiar şi natura îmi plânge de milă pentru că afară s-a întunecat şi plouă puternic.

Fir-ar! Ştiam eu că îmi va frânge şi ea inima. Ştiam că voia doar să mă distrugă, şi ea, ca toţi ceilalţi. Şi am decis... Nu voi mai aştepta să se întâmple ceva imposibil. Era, oarecum, de înţeles că va uita acea promisiune făcută unui nemernic ca mine. Dar eu, nicidecum nu am uitat. Nu am uitat promisiunea. Nu am uitat-o pe ea. Căci, deşi eram un amărât de copil în vârstă de 16 ani, prezenţa ei a avut un impact nimicitor asupra mea. Am încercat, pe cât posibil, să par furios atunci când i-am spus că nu am nevoie de promisiunile ei. Şi uite că acum am... dar trebuie să renunţ, căci nu mai vrea ea. Şi sunt distrus... iar, mai rău ca la început. Dar nu voi mai lăsa pe nimeni să vadă cum sunt cu adevărat, cât sunt de rănit, de distrus.

Mă ridic hotărât, îmi şterg hainele de praf, mai privesc o dată spre mormântul mamei apoi mă întorc şi plec. Sper că mama va fi mândră de mine văzând că, de acum, nu voi mai lăsa pe nimeni să mă rănească.

Pierdut printre gânduri, nici nu îmi dau seama când ajung acasă. Deschid uşa intrând în casa ce numai "acasă" nu poate fi numită. Cu toate draperiile ce acoperă în totalitate ferestrele, este întuneric beznă, dar nici că îmi pasă prea tare.

Înaintez cu grijă prin casă, ajungând în cele din urmă unde vreau, în bucătărie. Deschid frigiderul luând o sticlă de whisky. Mă uit scârbit la sticla din mâna mea, ultima din frigider de altfel, şi mă gândesc dacă ar trebui sau nu să o dau pe gât. Decid totuşi că alcoolul nu m-ar ajuta prea mult să fac faţă durerii, aşa că o izbesc cu toată forţa de peretele din faţa mea.

Stomacul mi se strânge dureros din cauza lipsei hranei, nici nu ştiu de când nu am mai mâncat cum trebuie; să fie de la plecarea roşcatei sau de la moartea mamei... nu mai ştiu. Astfel că îmi pregătesc nişte cartofi prăjiţi, şi deşi nu am poftă de mâncare reuşesc să mănânc cât de cât.

Urc în camera mea şi îmbrac la repezeală un hanorac ce era aruncat pe marginea patului şi o pereche de blugi negri, ca să bată cu starea mea. Cobor rapid scările, îndreptându-mă spre uşa de la intrare. Îmi trag în grabă bocancii în picioare, iau geaca de piele din cuier şi cheile şi ies grăbit din casă, încuind uşa. Intru în maşină şi în câteva clipe mă aflu pe autostradă, gonind cu viteză.