Doar un copil.//w Selly și Cristian Munteanu

Muntenii.

Au trecut zilele cât ai clipi.Și ma simt din ce în ce mai singură.Selly încă nu vorbește cu mine.Nici la mesaje nu răspunde,dă doar seen sau îmi răspunde cu un emoji sec.Nu știu ce e cu el,dar încăpățânarea mea mă împinge să nu mai vorbesc nici eu cu el.Prefer să rămân singură decât să mai stau cu un om care nu mă iubește.

Acum stau în pat,ascultând muzică tristă,desi nu obișnuiesc să o fac,și lacrimi îmi părăsesc ochii din când în când.
Dintr-o dată ușa se deschide.Era tatăl meu.Urăsc să îl privesc în ochi,pentru că nu vreau să mă trezesc din nou cu palme peste față.Vine lângă mine,și se așează pe pat,iar eu mă dau mai încolo,mai departe de el.

-Eveline,știu că nu e bine ce fac.Știu că nu e bine că dau în tine.Dar crede-mă că nu știu ce-i cu mine.

Nu știu ce l-a apucat,dar nu mi-a mai vorbit așa,cu blândețe de când eram mică.Însă încă simțeam o frică când se apropia de mine.
A vrut să mă ia în brațe,iar până la urmă a acceptat,deși și așa tot cu gândul în altă parte.
Apare și mama,și când ne vede îmbrățișați îi apare un zâmbet larg pe față.

-Eveline,azi vom avea niște musafiri,niște prieteni de familie.spune mama.

-Îi cunosc?întreb eu.

-Nu,nu cred.N-au mai fost în țară de când aveai tu 10 ani.Nu cred că îi mai ți minte.Au ajuns marți acasă,și cred că vor fi în același liceu cu tine.

-Oh,super.spun eu chiar dacă nu eram chiar așa încântată.La ce oră vin?

-La 5 seara,să te îmbraci frumos.spune mama.

-Ok.spun eu iar apoi părinții mei pleacă.

Poate chiar am nevoie să stau cu părinții mei și acei oameni în seara asta.Vreau să nu mă mai gândesc atât la Selly,să ies din starea asta,să mă detașez puțin de tristețe.

Am mers să-mi fac un duș fierbinte,iar apoi am iesit intr-un halat mov,pentru a-mi alege niște haine potrivite pentru seara asta.
Până la urmă am ales un tricou negru,mulat,și niște blugi albaștrii,rupți în ambii genunchi.Pe deasupra mi-am luat un cardigan lung și gri.

Apoi am coborât jos la masă,lângă mama și tata,și așteptam invitații.Chiar sunt curioasă dacă când voi vedea acei băieți îi voi recunoaște.Nu prea îmi aduc aminte mare parte din copilărie,pentru că m-am lovit odată la cap intr-un accident de mașină și mi-am pierdut 5 ani din viață.Nu m-a afectat psihic foarte mult pentru că oricum a fost doar o perioadă din copilarie,probabil doar mă jucam și cam atât.

Se aude soneria și mama merge la ușă,deschide și îi invită în casă.
Eu mă ridic de pe scaun și fac cunoștință cu toți.

-Ea este fiica mea,Eveline,cred că v-o aduceți aminte.spune mama către toți invitații.Eveline,ea ei sunt familia Munteanu.Obișnuiai să te joci cu Vlad și Cristi când erai mică,ați fost prieteni foarte buni.spune apoi eu mă uit la cei doi gemeni,si merg și dau mâna cu ei.
Totuși mi-am dat seama de ceva.Cristi era băiatul acela peste care am dat marțea trecută când mă întorceam de la meditații.
Îmi zâmbea în continuu și mă făcea să mă rușinez.
Când am dat mâna cu el,mă ținea strâns,și se uita în ochii mei.Am început să văd în ceață și am devenit moale.Dintr-o dată mii de amitiri rulau în capul meu.
M-am trezit apoi ca după un șoc,si i-am dat drumul la mână lui Cristi.

-Mă scuzați,merg până la baie.spun eu cu vocea tremurândă.

Am mers la baie și am încuiat ușa după mine.M-am lăsat în jos pe perete și au inceput să-mi curgă lacrimi incontrolabile pe obraji,în timp ce in fața mea vedeam numai imagini din trecut,începând să-mi amintesc tot felul,mai ales de gemeni.