Pʟᴇᴀꜱᴇ, ᴛᴀᴋᴇ ᴍʏ ʜᴀɴᴅ! | Mɪʀᴀᴄᴜʟᴏᴜꜱ FᴀɴFɪᴄᴛɪᴏɴ

Ｅｉｇｈｔ

❝Prietenul adevărat este cel pe care-l poți suna la patru dimineața.❞

•──────⋅☾ ☽⋅──────•

Noaptea îngropa țărmul în întuneric.

   Luna își trimitea lumina slabă asupra apei învolburate a mării ce se lovea puternic de stâncile înalte. Stelele umpleau bolta cerească senină, desenând constelații încă necunoscute de om. Acestea, deși incapabile de a reda lumina soarelui, străluceau mai puternic decât de obicei, pictând un adevărat tablou mirific.

   Valurile dansau aceleași mișcări lente, dar minunate, ale unei mări calme. Dansul lor lua sfârșit când stâncile le opreau înaintarea, iar celelalte valuri se stingeau când se apropiau prea mult de țărm, nisipul rece și umed făcându-le cale-ntoarsă.
În același timp, apa tulburată lăsa cadou nisipului vietățile marine rătăcite, luând cu sine apoi ceea ce apuca.

   Cântecul mării era ușor acompaniat de greierii care-și anunțau ultima simfonie, interpretând doina de sfârșit. Țipătul ascuțit al pescărușilor se auzea din când în când, în contrast cu valurile care se spărgeau de stânci.
În toate aceste sunete, aceeași poveste își găsea locul, fiind redată cu aceeași măiestrie de fiecare dată, în fiecare sfârșit de august.

   Dogoarea zilei și-a lăsat amprenta asupra nisipului uscat, acesta fiind ușor fierbinte în ciuda orei târzii. În aer se simțea mireasma sănătoasă, melancolică a mării pregătite de sfârșitul verii: gata să aducă pe țărm temperaturi reci odată cu încheierea sezonului. Toată această schimbare, deși era normală, te făcea să-ți dorești să nu mai aibă loc. Odată ce întâlnești marea, îți vei dori ca vara să te aducă în august și să te uite acolo, spre a trăi același moment la aceeași intensitate, pentru o eternitate.

   Vântul mișca lin șuvițele rebele, de un albastru închis, ale fetei cu ochii azurii. Părul de lungime medie, lăsat pe spate, se mișca în voia adierii nopții. Un hanorac se odihnea dezordonat pe pielea fină, îmbujorată a bluenettei, apărând-o de vânt.

   Aroma de mentă o cuprindea pe Marinette, învăluind-o într-un sentiment cu totul și cu totul nou. Simțea că hanoracul nu îi aparține, cu toate că și ea prefera menta. Izul de lucru străin îi inunda plămânii, dar în loc să o sperie, mai mult o liniștea. Imaginea din fața ei o împiedica să-și pună întrebări al căror răspuns oricum nu-l va afla.

   Așezată pe nisip, adolescenta privea către orizont. Valuri mari și mici se îndreptau spre ea, dându-i impresia că o vor cuprinde imediat ce vor ajunge la țărm. În toată întunecimea nopții, vedea doar marea. Acest lucru i-ar fi creat, de obicei, un sentiment de teamă. Dar acum, deși credea că marea ar putea înghiți tot în cale, se simțea protejată în preajma ei.
Ca și cum ar apăra-o de tot răul de pe lumea aceasta.

Pentru că se simțea parte din mare.

   Își dădu o șuviță după ureche, închizând ochii. Sunetele din jur luau ființă în corpul ei, copleșind-o de emoții. Imaginile vizuale au lăsat-o fără cuvinte, dar cele auditive și olfactive i-au tăiat respirația cu totul.

   Nu putea găsi o explicație pentru absența omului acolo unde se afla ea la acel moment. Dormind sau pierzând timpul prin cluburi, omul de rând rata cea mai frumoasă parte a vieții: trecea de la un sezon la altul al naturii.

   Deschise ochii. Inspiră adânc aerul mării, în dorința de a simți briza oceanică. Hanoracul pe care-l purta pe umeri emana o mireasmă atât de puternică, atât de străină, încât pătrunse profund în plămânii săi, parcă amețind-o. Nu avea nicio idee de la cine o avea și de cât timp o avea. Dar, în mod conștient, și-ar fi dorit să știe cine i-a dăruit-o. Curiozitatea lua încet loc în sufletul fetei, luându-i atenția de la priveliștea din jurul ei.