Pʟᴇᴀꜱᴇ, ᴛᴀᴋᴇ ᴍʏ ʜᴀɴᴅ! | Mɪʀᴀᴄᴜʟᴏᴜꜱ FᴀɴFɪᴄᴛɪᴏɴ

Ｎｉｎｅ

❝Oare ar trebui să zâmbesc pentru că suntem prieteni sau ar trebui să plâng pentru ca asta este tot ce vom fi vreodată?❞

•──────⋅☾ ☽⋅──────•

Alarma ceasului porni, smulgând-o pe bluenettă din somnul fără vise.

   Marinette se bosumflă, iritată de începutul unei noi săptămâni. Ceasul arăta ora 07.10. Acele acestuia continuau să se miște cu viteză, nebăgând în seamă nevoia fetei de a se dezmetici.

   Era ultima sa săptămână de școală, apoi urmau trei săptămâni de vacanță bine-meritate. Numai gândul că mai erau doar cinci zile de școală reuși să o miște din patul său călduros, căci orice tentativă de trezire venită din partea mamei acesteia era un real eșec.

   Se ridică din pat, cu plapuma în jurul umerilor săi. Căldura acesteia era prea minunată pentru a părăsi patul, dar nu avea de ales. Dacă ațipea pentru doar două secunde, urma să se trezească la finalul cursurilor. Și, în cazul ei, o absență în plus nu era deloc bine-venită.

   Trecută de o ușoară migrenă, se întinse spre tableta de pastile, luând o capsulă alături de paharul său cu apă. Avea deseori dureri de cap, cauzate de lipsa somnului și prezența continuă a stresului. De ce nu ar fi putut fi invers? Lipsa stresului și prezența continuă a somnului suna mult mai bine. Și când se gândea că liceul e pantaloni-scurți pe lângă facultatea la care urma să meargă.. Dacă mergea.
   Înghiți pastila cu greu, căci lichidul era cald.

   Oftă. Se ridică în picioare, îndreptându-și spatele încovoiat. Își simți mâinile și picioarele de gelatină, de parcă urma să se topească în câteva secunde. Cu tot somnul de zece ore, nu reuși să recupereze orele lipsă. Nu avea curaj să se gândească în ce stare ar fi ajuns dacă ar fi mers la balul de Crăciun.

   Făcându-și rutina zilnică, Marinette fredona încet melodia sa preferată. Tikki zbura în jurul ei, entuziasmată. Micuța creatura își dădea toată energia pentru a o trezi de-a binelea pe stăpâna sa, dar adolescenta era un zombie umblător. Care cânta. Nu era nicio șansă de a șterge oboseala de pe chipul fetei. Sau de a o grăbi măcar să ajungă la școală.

   Se privi în oglindă, studiindu-și trupul. Părul era prins într-o coroană împletită, oferindu-i un aer ușor elegant. Deși i-ar fi fost mai simplu dacă nu ar fi făcut-o, Marinette renunță de tot la codițe. Părul său de lungime medie nu-i permitea prea multe coafuri, iar ea nu-l suporta lăsat pe spate. Prinse o admirație necunoscută față de împletituri, de unde și ideea de a-și face coroana. Era, într-adevăr, o muncă obositoare, dar rezultatele erau plăcute. Cel puțin nu trebuia să folosească produse cosmetice ca să-și facă părul frumos.

   Ochii săi albaștri aveau aceeași strălucire copilărească ca acum patru ani, cu toate că sufletul său se maturizase mult. A întâmpinat, de-a lungul anilor, multe experiențe noi, aducând cu ele schimbări de personalitate diferite, dar acest lucru nu îi răpi inocența. Privirea sa sinceră confirma acest fapt.

   Trupul său, a cărui piele era albă ca laptele, era firav, iar înălțimea sa era obișnuită, în comparație cu prietena sa, care era ceva mai scundă. Pe pieptul său, deasupra inimii, se ascundea o arsură rozalie, luând forma unei lune. De fiecare dată când o privea, fiori de gheață îi inundau sufletul, aducându-i aminte de accidentul în care ar fi putut muri.
   Aruncând o ultimă privire, se pregăti și plecă.

   Ninsoarea așternuse pătura rece și albă a iernii. Copacii, dar și clădirile căpătaseră mantii albe, făcând din Paris o adevărată împărăție a iernii. Vântul era doar o adiere, dar afară încă era întuneric. Soarele lumina slab la orizont.