Pʟᴇᴀꜱᴇ, ᴛᴀᴋᴇ ᴍʏ ʜᴀɴᴅ! | Mɪʀᴀᴄᴜʟᴏᴜꜱ FᴀɴFɪᴄᴛɪᴏɴ

Ｓｉｘｔｅｅｎ

❝Am rămas numai eu și inima ce mi se sfâșie în interior.❞

•──────⋅☾ ☽⋅──────•

Voi urmați..

   Ceasul ticăia molcom, în timp ce vântul lovea slab fereastra din camera lui Marinette. Era trecut de ora 12 a amiezii, însă afară era la fel de înnorat ca și dimineață. Parizienii se protejau indiferenți după eșarfele subțiri, iar copiii lipseau cu desăvărșire din peisajul ușor nostalgic. Păsările cântau mai încet și cu mai puțină voioșie decât de obicei. Acest lucru părea să deprime întreg orașul, ca și când această zi era în amintirea unei toamne începute, și nu a unei primăveri în prag de vară.

   Marinette privea aceste detalii din camera sa, îngrămădită printre așternuturile calde. Ținea în mână o ceașcă de ceai de mentă ce-și emana slab esența în jur. În atmosferă se simțea o ușoară aromă de biscuiți cu fulgi de ciocolată ce venea de la tava încă plină aflată lângă patul său.

   — Încă nu mi-ai zis ce te-a adus aici.

   Melancolică datorită vremii închise de afară, bluenetta își fixă privirea tristă către musafirul tăcut din fața sa. Ridică o sprânceană, încercând să denote o ușoară indiferență, însă ochii săi o trădau. Era vizibilă încordarea și ezitarea. Și tristețea.

   Oricine o știa pe Marinette știa și faptul că aceasta nu era capabilă nici teatral să afișeze pe chip său o figură indiferentă, nepăsătoare sau să se prefacă că nu-i pasă. O știa chiar și ea însăși. De data aceasta însă, nu-i păsa că arăta jalnic în această postură. S-a săturat să pună sentiment acolo unde nu merită. Vrea să ofere și altora din ceea ce are ea.

Durerea singurătății.

   Fixă din nou cu privirea persoana din fața sa, însă îi era clar că aceasta nu va vorbi prea curând. Se mulțumea, parcă, să o studieze pe ea.
   Marinette se încruntă la gândul că el va sta aici toată după-amiaza și o va studia pe ea, fără nicio intenție de a vorbi. Își călcă puțin pe orgoliu, doar pentru a sparge gheața.

   — De ce ai venit aici, Adrien?

   Blondul tresări când buzele ei rostiră numele acestuia, ca și cum ar fi fost smuls din altă lume. Ridică ochii din pământ, doar pentru a-i întâlni pe cei jalnici ai fetei, care îi cereau constant răspunsuri. După tonul cu care i s-a adresat fata cu ochii azurii – unul rece, distant, ce-ți izgonea toată căldura din suflet – ar fi spus că toată intenția lui de a repara lucrurile, din nou, s-a dus pe apa Sâmbetei. Când îi întâlni, însă, ochii de culoarea cerului senin și pur, observă cât de tristă – și nu revoltată – este Marinette de fapt.

Mai bine ar fi mâncat bătaie.

   Gândul acesta îi răni și mai tare sufletul, dar își veni în curaj. Inspiră adânc, apoi expiră, lăsând cuvintele să creeze noi impresii.

   — Am venit să-ți cer iertare pentru că te-am lăsat singură în acea zi. Am fost un prost, un mare prost și tu ai suferit din cauza asta. Eu-...

   Marinette tuși scurt, forțat de data aceasta, doar pentru a-l opri pe blond.

   — Nu e vina ta. Așa a fost să fie. Nu puteai să ai grijă de două persoane deodată.

   Adrien se încruntă la auzul cuvintelor, amintindu-și discuția purtată cu Kagami. Aceeași idee, spusă de două persoane diferite.

Dar încă nu accepta acest lucru.

   — Aș fi putut, Marinette, dar nu am știut asta. Știu foarte bine că e vina mea și o știi și tu. Nu încerca să mă înveselești cu obișnuitul Sunt ok. Nu mă deranjează. pentru că știu foarte bine că nu e așa.