Era o zi ploioasă de toamnă. În pădurea de la marginea oraşului se ridica maiestuos conacul familiei Evergreen. Acesta era vechi de peste o sută de ani, transmițându-se din generație în generație. Se părea că această construcție se potrivea de minune cu vremea de afară: rece, sumbră și înfricoşătoare.
Sala cea mare răsuna din cauza muzicii. Anna, fiica soților Evergreen cânta la pian melodia sa preferată. Era atât de înduioșătoare, încât şi cea mai împietrită inimă se topea la auzul ei. Degetele Annei se mişcau atât de uşor încât abia observai mișcarea clapelor.
În spatele ei, aşezat pe un fotoliu căptuşit cu catifea neagră, tatăl ei o privea mulțumit. Ca orice părinte, el îsi iubea fiica mai mult decât orice pe lume, însă provenind dintr-o familie respectabilă a cărui conac a dăinuit atât de mult timp, avea mari asteptări de la fată. Dorea să fie sigur ca Anna îşi merita titlul de "moștenitoare". De fiecare dată când fiica sa îi cânta, Richard îşi amintea câte lucruri a trebuit sa facă pentru a fi ales moștenitorul conacului şi nu unul din cei şase frați ai săi. Pe primii doi i-a otrăvit cu mătrăgună; pe al treilea l-a decapitat pe motiv ca îl folosise pe Richard ca "fetița"; moartea celui de-al patrulea frate a fost muşamalizată în sinucidere, iar ultimii doi frați au murit ca "accidente de vânătoare".
Sfârşitul cântecului îl aduse la realitate. Fata se uita la el cu ochii săi mari, albaştrii ca cerul senin. Bărbatul îi zâmbi şi începu să bată din palme.
-Bravo, Anna! Devii din ce în ce mai bună pe zi ce trece.
-Mersi,tati zâmbi ea.
Fata coborî de pe scaun şi se apropie de tatăl său. Acesta o luă în brațe şi o aruncă în sus. Chicotea de fiecare dată când se juca aşa.
-Tati? intreba Anna.
-Da? spuse domnul Evergreen în timp ce-i aranja buclele roşii ca focul şi rochița verde
-Mă pot juca cu jucăriile?
-Du-te.
-Mulțumesc, tati.
Imediat fetița alergă spre uşă bucuroasă că se va putea juca cu preferatele sale. Înainte să iasă din sala mare, tatăl ei o îndemnă să se distreze pe-ndelete.
Anna fugea pe coridor până la tabloul care înfățişa Revoluția Franceza, după care îl dădu jos. În spatele picturii se afla o uşă ce ducea spre un şir de trepte ce duceau adânc sub conac. Ajungând jos, ea intră şi îşi salută "jucăriile": frații şi surorile sale. Fiecare copil se afla într-o cuşcă atât de mică încât erau forțați să stea ghemuiți. Niciunul nu arăta bine: toți erau slabi, aproape scheletici, pielea lor era plină de răni și vânătăi, hainele erau şifonate şi pe alocuri rupte cu bestialitate, iar din părul fiecăruia rămase numai smocuri de păr.
-Salutare. spuse fata cu un zâmbet malefic. A venit timpul să ne distrăm. Să stiți că mă voi supăra foarte tare dacă îmi murdăriți rochița. Doar nu vreți să ajungeți ca Jean, nu?
În spatele ei, Jean, mezinul se afla crucificat, având pielea zdrențuită de la neîncetatele lovituri de bici. Între timp, fata îşi luase cuțitul preferat, apoi o scoase pe Ema.
-Să ştii că nu-mi place machiajul tău, Ema. Trebuie corectat.
-Îmi.... îmi pare rău. Îl...îl voi reface eu, promit. gemu sora Annei.
-Nu nu nu, îl VOI FACE CHIAR EU!!! Nu eşti în stare de nimic.
Chiar atunci, ea începu să-i cresteze pleoapele surorii sale în acelaşi loc ca dățile trecute. Urletele, plânsetele şi rugămințile celorlalți frați reîncepuseră. Pentru Anna aceste lucruri însemnau că ora de joacă cu păpușile a început.
