How to murder your ex

Epilogue: The past comes back in sad beautiful flashes

...pentru că așa e viața. Mereu, dar chiar mereu, vor exista persoane care vor pleca din viața ta. Vor lăsa urme. Unele, pur și simplu, vor fi prea ușor de simțit. Altele mai greu de sesizat, iar de existența altora nici măcar nu vei fi conștientă.

Dar noi, oricine am fi, fată sau băiat, bătrân sau tânăr, muncitor sau elev, nu contează. Știi de ce? Pentru că, nu contează cât de mare ar fi suferința, vom trece peste ea, ca să dăm de alta.

— De la cine e? întreb, privindu-mi asistenta cum ținea, între degetele ei lungi, un plic.

— De la... ăăă...

Întoarce plicul pe toate părțile, până găsește într-un colț un scris minuscul.

— De la D.L.

Mă încrunt ușor și-i fac semn cu capul spre biroul meu. Ea pune plicul în fața mea și iese, întrebându-mă dacă mai doresc vreo cafea.

— Nu, mulțumesc, Andrea.

Privesc plicul câteva clipe. Încă vreun designer necunoscut ce vrea să se afirme cu ajutorul revistei, cel mai sigur...

Îmi dau ochii peste cap și apuc plicul cu o expresie sictirită. Deschizându-l, dau de o scrisoare și un CD. Pun CD-ul deoparte și despachetez hârtia, prin care se vede imprimată cerneală albastră.

❝Puțin cam ciudat să-ți scriu acum, după cincisprezece ani, nu-i așa, Baddie?❞

Buzele mi se întredeschid. O singură persoană-mi spunea Baddie.

❝Nu știu cum să încep. Nu știu de ce fac asta, de fapt. A trecut atâta timp, tu ești bine, iar eu continui să dezgrop trecutul.

Am auzit că ai propria revistă de modă și o groază de nenorocite de haine cu semnătura ta pe ele. Îmi aduc aminte că aveai lipite pe pereți diferite schițe cu creații proprii. Erau al naibii de fascinante. Îmi vorbeai ore-n șir de Marc Jacobs și noua lui colecție de iarnă. Sau mi te plângeai că ești prea tânără pentru el, iar eu îți spuneam de fiecare dată să te consolezi cu gândul că e gay. Îți amintești că mă puneai să mă uit cu tine la Jane By Design, iar eu încercam să mă scuz spunând că mama gătește lasagna? Mda, vremuri amuzante. Și frumoase.

Știi, obișnuiesc să te caut pe Internet. Abia atunci observ câte s-au schimbat, când te văd acolo, stând pe covorul roșu, alături de persoane importante și cunoscute. Trebuie s-o spun, ești frumoasă. Mult mai frumoasă decât înainte.❞

Simt ceva rece și mic pe obrazul meu. O lacrimă. Apoi încă una. Și-ncă una...

❝Îmi pare rău, Baddie.

Nu știusem niciodată ce făcuse, nu acela era planul. Nu știam ce avea de gând să facă, l-aș fi oprit! Mă învinovățesc și am dreptate s-o fac. Eu pornisem flacăra lui de a te face să suferi. Eu îi spusesem că vrei răzbunare, c-ar trebui să profite de vulnerabilitatea ta pentru el. Și-așa făcuse. Dar a întrecuse măsura.

Scuze, Baddie. Scuze, scuze, scuze.

P.S. E singura și ultima copie. Niciodată nu a ajuns în mâinile altora, niciodată nu au fost mai multe copii, secretul tău e în siguranță și-l duc cu mine în mormânt. Și-așa va face și el, îți promit.❞

—Danielle Lucas, șoptesc cu gândul la cele două inițiale de pe plic.

Mă întreb, pentru o secundă, cum m-a găsit. Dar, de fapt, nu e chiar așa greu.

Îmi șterg obrajii de lacrimi și-mi aduc aminte de Brian. În ciuda a tot, existaseră momente în care l-am vrut înapoi. Dar adevărul e că acum nu-l mai vreau. Și nici tu nu-l vrei. Nu, chiar nu-l vrei pe dobitocul care te face să-ți plângi serile, care-ți e insomnia. Îți e mai bine fără el. Nu mă crezi? Oh, nici să n-o faci! Mint! Cu nerușinare. Știu că îți greu fără el și că simți că îți e imposibil. Dar nu va mai dura mult până când vei reuși să zâmbești din nou. Pentru moment, plânge cât vrei, dar mai bucură-te din când în când că nu te-a lăsat gravidă. Revino-ți în fire, fată dragă!

După astfel de trăiri, vei vedea — la fel ca și mie — lumea dintr-o altă perspectivă. Nu te vei mai agăța de orice speranță deșartă, nu vei mai suferi după orișicine, vei învăța să fii tu cea care face lumea să sufere. Odată și-odată, poate că nu-ți va mai plăcea ce ai ajuns, dar tu să-ți continui drumul. Află sfârșitul propriei tale povești.

— Wood?

Îmi ridic privirea.

— E aici, mă anunță, iar eu zâmbesc larg, știind deja la ce se referă. A venit cu un buchet de trandafiri enorm, ca de obicei. Albi și roșii, amestecați. Soțul tău îți cunoaște bine preferințele.

— Măcar atât, comentatez amuzată. Andrea, apropo, fă rost de numărul și adresa Daniellei Lucas. Familia ei locuiește încă în L.A., dacă te ajută cu ceva.

— Danielle Lucas, Danielle Lucas... spune gândită, cu degetul la frunte, sprijinindu-se de tocul ușii, cu rochia aceea tip stilou venindu-i prea bine pe corp. Nu e cumva tipa aia care s-a sinucis?

Mă încrunt și izbucnesc în râs.

— Da, ea e! continuă Andrea, ștergându-mi zâmbetul de pe față. A fost la știri acum câteva zile. Se zicea că nu a mai putut să facă față stresului acumulat. Că niciodată nu a fost o fată normală; încă din adolescență avea ceva probleme. Zicea și ceva de o prietenă de-a ei.

Se oprește din vorbit, încruntată, evident dorind să mai caute informații în mintea ei.

— Cică scrisese cu propriul sânge numele Baddie pe peretele camerei ei, zice și se cutremură. Îh, cât de sadic! În fine, soțul tău încă te așteaptă. Dacă nu mergi tu, mă duc eu, spune râzând și ieșind din biroul meu.

Mă las moale în scaun, simțindu-mă fără vlagă, c-o expresie șocată și cu inima bătându-mi plină de durere.

                                                                Sfârșit.