How to murder your ex

2. Planul perfect de împăcare

❝Fericirea e cea mai bună cale de răzbunare. Iar prin a fi fericită, mă refer la a-mi vedea dușmanii murind în agonie.❞

Merg cu Danielle prin centrul orașului. Tocmai ce-am ieșit de la sală și ne îndreptăm spre principală, unde mă așteaptă tata cu mașina, ca de obicei. Înțelege și el că am nevoie să mă ducă acasă după ce am tras de fiare timp de două ore, iar Danielle mă conduce de fiecare dată până la mașină. Dar asta doar pentru că are același drum cu al meu.

— La ce te gândești? mă întreabă ea.

Nu-mi mut privirea de la trotuar.

— Oare?

— La el.

Am răsuflat zgomotos și am privit în față. O doamnă mai în vârstă își făcea loc pe lângă un copil ce se plimba cu bicicleta.

— Nu mai avem nicio șansă să fim împreună, îi spun. Nu putem, pur și simplu, să luăm totul de la capăt. O simt.

— Greșești.

Tresar când îi aud vocea. Nu pentru că nu m-am așteptat să vorbească sau pentru că m-am speriat. Ci pentru că nu m-am așteptat să mă contrazică.

Știu că am dreptate, orice mi-ar spune Danielle. Și totuși, simt cum își face loc prin mine un val de adrenalină. O urăsc așa mult când îmi infiltrează idei în cap.

Danielle îl cunoaște pe Brian. Prea bine. Au ajuns, în urmă cu doi ani, la o aceeași petrecere. Era găzduită de o fostă prietenă foarte bună de-a ei, Bianca. Chiar și pe-atunci Brian a avut atât de mult succes la fete, încât a reușit să le înnebunească pe cele două menționate mai sus. Le-a amețit atât de bine cu vorbele sale, încât ele, cu toate că știau că el vrăjea la ambele, au acceptat.

— Serios vorbesc, Baddie.

Atunci când nu îmi spune Wood sau Badwood, mă aleg cu porecla Baddie. Danielle consideră că mi se potrivește mai bine. Nu pentru că aș fi rea sau pentru că mă comport urât cu celelalte persoane, căci asta nu se întâmplă. Ci pentru că, spune ea, firea mea e vulcanică. Nebună. Îndrăzneață. Atunci când sunt înconjurată de persoane față de care îmi permit să mă exteriorizez.

— Ți-am povestit de Bianca, îmi zice Danielle. Ea mereu dă petreceri demențiale. Pot vorbi cu ea. Mă interesez dacă mai ține legătura cu el. Și chiar dacă nu mai sunt la fel de apropiați... iar aici Danielle face o grimasă, provocându-mi râsul. Chiar și așa, pun pariu că el nu ar refuza o invitație la petrecere.

— Cu ce mă ajută asta? întreb, fără să știu unde-și dorește să ajungă.

— Vei fi și tu, spune senin și face pasul mai mare peste o gumă lipită de trotuar. La cât de bine îl știu, după câteva shot-uri de Tequila...

— Jagermeister, o corectez amuzată, aducându-mi aminte cum s-a îmbătat ea acum câteva seri.

— Treci odată peste!

Râd ușor. Nu aveam să trec peste curând.

— În fine, reia Danielle. Ideea e că vă veți împăca la petrecerea aia.

— Dani, nu vreau să ne împăcăm. Ți-am spus, nu se mai poate. Au fost prea multe...

— Atunci îți iei revanșa. Pentru tot ce ți-a făcut. Ți-a dovedit și ție că nu e bun de nimic.

— Nu-mi spune că tu tocmai vorbești cu subînțeles despre penisul lui.

— OK, nu-ți spun.

Scutur din cap râzând.

— Hai, spune-mi că nu vrei să te răzbuni pe el, îmi cere ea, căci știe că nu pot spune așa ceva fără să mint.

Se oprește în mijlocul drumului, nepăsându-i de bărbatul grăbit pe care îl încurcă. Vine în fața mea, îmi ia mâinile într-ale ei și mă privește stăruitor.

Mereu mi-au plăcut ochii ei. Sunt cât se poate de obișnuiți, de-un negru perfect —  elementul cheie într-o combinație minunată cu părul său șaten și drept, sau cu fața micuță și trăsăturile frumoase.

— Știi, am auzit că răzbunarea e dulce... îmi zice ea văzând că-mi ia prea mult să răspund.

Oricât de mult rău mi-a făcut Brian, văzându-l rănit din vina mea mi-ar face și mai mult rău. Mi-ar gâdila orgoliul, bineînțeles. Dar m-ar răni adânc. Asta nu înseamnă că nu-mi doresc să mă răzbun. Puteți spune că sunt masochistă, dar îmi doresc asta prea mult, ca să pot să trec cu vederea peste șansa primită.

— OK, zic scurt.

Văd în ochii lui Danielle o lucire stranie.