Doare și atât

Capitolul 2~

 Imediat ce vocea sa divina s-a lasat auzita de urechile mele, mi-am ridicat capul spre usa, intalnind astfel privelistea mult asteptata; priveliste ce ma facu, involuntar, sa zambesc. Sebille statea la intrarea in camera cu un buchet imens de trandafiri albastri in brate, care se potrivea de minune cu sarafanul de un alb imaculat pe care il purta. Daca nu as fi fost deja, peste masura, indragostita de ea, as-…

-          Blythe, ce s-a intamplat? Ma intreaba ingrijorata , intrerupandu-mi iarasi gandurile asa cum face intotdeauna. Nici bine nu termina de rostit cuvintele si isi si indrepta pasi spre mine, apropiindu-se de canapeaua pe care stateam si punand florile pe masuta din imediatul orizont apropiat. Se lasa mai apoi pe vine, asezandu-si usor mainile pe coapsele mele si mutandu-si privirea spre fata mea. Parea, cum am mai spus ingrijorata., iar cutele-i dintre sprancene nu se lasara asteptate prea mult. Uram sa stiu ca eu sunt cauza lor…

-          Nu s-a intamplat nimic, babe, incerc sa o linistesc. Pur si simplu, cand mi-am vazut iubita pentru a treia oara de cand o cunosc in rochie, si una alba mai presus de toate, nu au putut sa nu ma taie transpiratiile, glumesc continuand sa zambesc. Sa ii zambesc, mai exact.

Sebille dadu capul pe spate, muscandu-si vizibil buza inferioara, si chicoti, ochii sai fiind inca atintiti asupra mea.

-          Pai, daca cineva nu si-a facut inca curajul sa ma ceara, am zis sa fac eu primul pas, in speranta ca poate se prinde de poanta, mi-o intoarce zambind si ridicand din sprancene. Serios acum, love, de ce naiba esti uda? Si nu, nu m-am refer la genul ala de uda la care te-ai gandit tu acum, adauga de indata ce-mi observa ranjetul de pe chip. Perverso, ma complimenta si, dupa, scoase limba la mine.

-          Ok, ok… am prins ideea, spun razand.

-          Deci… ? rosti, asteptandu-mi curioasa raspunsul.

Nu m-am putut abtine in acel moment sa nu oftez. Nu ii puteam spune ca, pentru a mia oara, parintii sai au decis sa se bage cu bocancii in viata ei… a noastra. Stiam ca asta o va intrista si va incepe, ca de obicei, sa isi ceara scuze pentru ca trebuie sa suport asta, iar peste doua sau trei ore, nervoasa, va da buzna in casa paintilor ei, cerandu-le socoteala. Nu mai am putere sa ii fac asta, pentru ca stiu cat de mult au distrus-o certurile precedente cu ai ei si nu sunt sigura ca ar fi capabila sa suporte altele noi. Sebille e de fel mult mai sensibila si mai emotiva decat vrea si arata. Ea care pune totul la suflet, nu suporta sa stie ca ceva nu e in regula si faptul ca parintii sai ma urasc e mult prea mult pentru ea. Stiu ca o doare enorm… De asta, de data aceasta, nu o voi mai lasa sa poarte aceasta durere singura. Motivul e simplu… o iubesc mult prea mult.

 Mi-am asezat mainile peste ale ei si am incercat sa ii zambesc cat mai natural posibil, in timp ce incercam din rasputeri sa imi feresc ochii de ai sai, pentru ca, de fiecare data cand se intalnesc, am senzatia ca poate vedea prin mine, lucru de care chiar nu am nevoie in acesata situatie.

-          Au fost ceva probleme cu tevile de la baie azi-dimineata, mint, nevenindu-mi sa cred ca am ajuns sa o fac. Stii, pentru ca a trebuit sa ne mutam mai repede in noul sediu, instalatorii nu au avut timp sa isi termine complet treaba.

Asta a fost tot ce am putut nascoci intr-un minut. Nu era mult, dar speram sa fie de ajuns. Speram sa ma creada si sa nu trebuiasca sa o mint pentru a doua oara… Nu imi facea deloc placere sa o fac, de aceea, in astia doi ani jumătate de relatie, am  mintit-o doar cand a venit vorba de petrecerea surpriza pentru ziua ei de nastere; intodeuna simtindu-ma prost dupa si avand parca un nod in gat ca si acum.

-          Pfffiu… rasufla usurata si ii zambi. Deci asta era, am crezut ca s-a intamplat ceva mai, stii tu… continua, strambandu-se.

-          Asta a fost tot, n-ai de ce sa te ingrijorezi, zic fara a mai avea nevoia sa respir. Oricum, nu se va mai intampla, deoarece i-am chemat sa repare ce mai ramasese.

-          Aha, e bine atunci. Ar trebui sa iti schimbi hainele, sa nu racesti…

Privirea lui Sebille se transforma atunci intr-una serioasa, specifica unei medic profesionist. Uneori devine mult prea grijulie si protectoare… cred ca e vina ocupatiei. Odata, i-am spus ca ma doare burta si a doua zi ma luat cu ea la spitalul unde lucreaza si a vorbit cu ortopedul sa ma consulte, ea zicand ca e posibil sa fie apendicita. Atunci chiar a avut dreptate si a trebuit sa ma operez a doua zi, dar nu asta era ideea de baza, oricum.

-          O sa mi le schimb, nu te ingrijora, ii zic calma.

In situatia de fata, nu pot decat sa ma bucur ca mi-a trecut prin cap acum ceva vreme, ei bine… a fost sugestia lui Sebille initial, dar totusi eu am ales sa… ma rog,  revenind. Ma bucur ca mi-am adus un al doilea rand de haine la birou. Macar acum nu va trebui sa ma urc in masina, udand astfel si scaunul, si sa pierd cateva minute din timpul de lucru ducandu-ma acasa, pentru a-mi inlocui toalele leoarca.

Inainte de a mai spune ceva, sunetul insuportabil al pager-ului lui Sebille se facu auzit in toata camera. Nu din nou! Uram asta… uram cum, de fiecare data cand aveam ocazia sa stam si noi singure, un idiot se hotara sa se imbolnaveasca si sa strice tot. Ok, stiu ca asta a sunat egoist si destul de rau din partea mea, dar da! Chiar asta gandesc! Si am tot dreptul sa o fac, asa cum am si tot dreptul sa fiu egoista si sa continui sa o vreau doar pentru mine.

-          Scuze, love, dat-…  

-          Datoria te cheama, stiu, i-o iau inainte oftand.

De indata, Sebille isi dadu ochii peste cap si apoi imi zambi satisfacuta. De ce zic satisfacuta? Ei bine, uneori am impresia ca ii cam plac prea mult momentele in care o fac pe egoista, mai ales ca ea e „obiectul”  pe care vreau sa il monopolizez. Aceasta se apropie din ce in ce mai mult, iar pentru un moment, isi uni buzele cu ale mele. Exact ceea ce asteptasem de cand a intrat pe usa… Serios acum, chiar nu stiu de ce am pierdut atata vreme cu cuvintele?!

Insa, spre nemultumirea mea –una foarte vizibila, de altfel- , sarutul nu a avut timp sa fie altceva mai mult decat un scurt pupic. Uram cum timpul mereu doreste sa stea intre noi… De ce? Deoarece… da, vroiam mai mult, pentru numele lui Dumnezeu! Cine n-ar fi vrut?! Vroiam sa-mi duc mainile dupa gatul sau, vroiam sa o trag mai aproape si sa ii gust pentru a mia oara aroma buzelor ce da dependenta. Vroiam sa ma joc cu parul ei in timp ce ea imi explora fiecare coltisor al cavitatii bucale. Vroiam sa am din nou parte de prea binecunoscuta lupta de dominare pe care o purtam inca din secunda in care limbile noastre s-au atins pentru prima data. Dar nu… acum nu aveam destul timp pentru asta, pentru ca idiotii aia de la spital sunt ca si gandacii; multi si fara capacitatea de a gandi si de a face altceva in afara de ceea ce le ordona superiorii lor.

Sebille se ridica imediat ce sarutul fusese rup si se intorsese, pentru a lua buchetul de unde il lasase. Murmura zambind un „uite” si imi inmana trandafirii de un albastru superb. Preferatii mei…

-          Mersi, rostesc si iau buchetul in brate, mirosindu-l si zambind larg. Dar sa nu crezi ca m-ai impacat complet cu acesti copilasi fantastici.