Arata-te!

Capitolul 6

- Rukya, putem vorbi sau esti ocupata si acum? spune pe nu cel mai prietenos ton. Serios, chiar vreau sa stiu ce se intampla. De ce te-ai comportata astazi asa si de ce nu esti acasa!

- Sam! Sunt acasa...

- Cand, ca acum 10 minute nu erai!incepe sa tipe prin telefon.

- Asta pentru ca abia acum am ajuns! Tip si eu.

- Pai si unde ai fost!?

Nu am cum sa ii spun. Organizatia este prea mult si pentru mine, cu toate ca deja am fost acolo de 2 ori. Ce as putea sa ii spun dupa lui Aiden? "Vezi, nu te ascunde de Sam, pentru ca stie tot".

Pe de alta parte este prietena mea, singura mea prietena. Eu tot timpul m-am descarcat ei, acum de ce ar fi diferit? Organizatie, neorganizatie, trebuie sa ii spun cuiva ce mi se intampla inainte sa explodez de incarcatura emotionala.

- Am fost...

Cuvintele nu puteau sa imi iasa pe gura. Era apel. Apelul poate fi integistrat si redat de sute de ori, daca faceam asta riscam sa fiu prinsa spunand totul.

-Sam, poti sa vii sa dormi la mine, sunt singura acasa din nou. Am fost la sectia de politie sa vorbesc cu mama pentru ca doar asa pot pasta legatura cu ea. Am putut fi primită doar la 23:15.

Cred ca in toata viata mea nu m-a durut atat de tare sa mint pe cineva.

-Da..da pot. Parca nu isi mai gasea cuvintle. Parea trista auzind asta, probabil ii era mila de mine din cate auzise. Fusese o minciuna, dar voiam sa ii spun totul, iar gandul asta ma linistea.

In mai putin de jumatate de ora ajunsese. Atarnata de cot avea o geanta tip sport, putin mai mare.

- Rukya! Am ajuns!

Ma ridic de pe canapea si o strang puternic in brate. In imbratisare lasa geanta sa cada pe podea si imi raspunde. Ma apropie cu umerii de ea pentru a fi cat mai aproape una de alta. Eu sunt aproape se aceeasi inaltime cu ea, putin mai scunda, diferenta variind intre 2-4 centimetri, amândouă depasind 1.60. Imi afund capul in parul ei blond-castaniu de dupa ureche, rezemandu-mi gatul pe umarul ei, facand si ea acelasi lucru.

Cu toate ca nu ii puteam vedea fata stiu ca nu are nici cea mai vaga idee de ce am reactionat asa sau de ce am imbratisat-o. Nu obisnuiesc sa imi exprim atat de evident sentimentele, iar atunci cand o fac de obicei ea sau mama sunt cele ce detin motivul.

- Esti bine? ma intreaba inainte sa imi dau seama ca ochii mi se umezisera, aprope sa dea lacrimile afara.

- O sa fiu. raspund scurt desparind imbratisarea.

Isi afunda privirea in ochii mei si se uita abatuta. Abatuta pentru ca stie ca nu ma poate ajuta. Oricat ar incerca motivele mele nu depind de mine niciodata. De obicei e vorba despre mama si persoanele care o împușca sau ranesc la serviciu.

- Plangi...Rukya, mama ta...

- Nu, spus stergandu-mi lacrimile calde cu mâneca hoodiului bej ce imi ajunge sub fund, acoperind exact cat vreau, de data asta nu e vorba de ea.

Se descalta repede si ma trage dupa ea pana in living unde ma aseaza fortat pe canapea. Poate ca "aseaza fortat" e prea mult spus, dar nu imi aduc aminte sa fi venit aici de buna voie, de fapt nu imi afuc aminte drumul de la usa de la intrare pana la canapea. Amintirile imi ocupa creierul cu imagini preferabil de uitat si intrebari nespuse pana acum.

- Povesteste-mi.

- O sa o fac, pentru ca oricat am incercat sa ascund asta de mine, ma afecteaza. Cu toate ca nu ar trebui sa iti spun am sa o fac, dar va trebui sa imi promiti ca nu vei mai spune nimanui. Promite-mi! tip, dandu-i drumul la mana imediat ce imi dau seama ca o strang prea puternic de incheieturi.