Devil

Aleg să mă ridic

   Aleg să ies din starea mea de hibernare. Aleg să mă înalț ca aburul, spre nicăieri. Să fiu purtată de idei și speranțe. Să uit de mine. 

   Aleg neființa și indiferența rece în locul focului ce mă arde acum. Ai zice că sufăr din dragoste, că am inima frântă și că voi scrie pagini întregi de lacrimi în cuvinte, dar nu. Ceea ce eu sunt nu m-ar lăsa atât de ușor. Inima mea nu mi-ar permite să mă înec de dragul unor trăiri. De ce? Pentru că aș putea să creez, aș putea să clădesc o nouă lume, în care suferința să nu aibă loc. 

   Acest capitol nu va fi despre iubire, nu, nu! Acest capitol va fi plin de nonsensuri, de paradoxuri existențiale, de tot ceea ce curge acum din mintea unui autor pierdut. Aleg să scriu, deoarece asta mă definește. Într-un ocean de lacrimi vărsate în cuvinte, eu înot scriind. Nu știu altfel. Cum ajunge un muzician să treacă peste depresia lui? Cum ajunge un actor să treacă peste drama din viața sa reală? Cum ajunge această autoare să treacă peste o inimă frântă?! Plăcerile vin și trec, oamenii pentru plăceri te lasă. 

   Ajungi să ai grame de încredere răsfirată în suflete de oameni. Ajungi apoi să depozitezi un kilogram întreg în unul singur, ori sfârșești cu toată greutatea încrederii tale presărate pe aura unuia. Vorbele curg, faptele apar, acțiunile se distorsionează. Omul exterior se încarcă și încarcă cu încrederea ta, până ajunge să îi fie atât de grea și insuportabilă că o aruncă brusc ori o taie și o împrăștie pe drumul vieții lui. Tu oferi bucăți noi, iar el își pavează o alee cu ele. Că de, e mai ușor să clădești cu încrederea altuia, când resursa e nelimitată. 

   Viața nu pare așa frumoasă pe cum o descriu cei mai beți poeți, cei mai indiferenți rapperi. Omul a fost făcut să se dezvolte, dar nu i s-a aratat o cale. I se prezintă mereu un rezultat, mare și strălucitor de pe urma căruia ajungi să ai avantaje, dar căile sunt nenumărate. Alege acel drum șerpuit și singuratic, prin pădure, ființo. Nu te grăbi spre aleea aia strălucitoare și dreaptă, căci acea lucire este luată din puritatea sufletului tău. Când lumina ta se stinge, devii doar una dintre pietre, rece și dură, pe care vor călca alții căutând fericirea. Cum dai înapoi de pe un drum de piatră?! 

    Timpul poate fi un dușman sângeros, dar și cel mai mare leac pentru un suflet stins în negura din pierzanie. Nu încerca tu cel cu inima blândă să îți salvezi aproapele. Căci da, Biblia ne spune că omul este după chipul și asemanarea lui Iisus, dar nu primești și lumina Sa, ci o dobândești trăind cum trebuie. Mergi înainte pe calea ta de mărăcini, calcă pe acei cărbuni încinși, tremură la briza rece, țipă la animalul ce te atacă uneori, dar nu îți părăsi calea doar pentru că este cea grea. Nu regreta că nu l-ai urmat pe cel de pe drumul pavat, căci acela acum e piatră, iar tu încă ești carne și căldură. Acela e acum pierdut, iar tu încă vezi calea. 

   Ce te mușcă, iartă-l. Ce te arde, nu stinge, doar treci pe lângă. Ce te îngheață pe tine, protejează altceva. Nu ataca pentru supravețuire cand tu ai de clădit o temelie de valori pentru a le împărtăși. Căci, ce fel de om vei fi dacă ucizi sufletul altuia?! Cum să mai fii om, când ți-ai înjunghiat aproapele? Te-ai nascut om cu suflet, nu-l vinde pe urmă.