Sânge pentru sânge

Capitolul 1

Niciodată nu am știut cum se simte libertatea, însă acum tocmai am aflat. Nu îmi pot descrie în cuvinte sentimentul pe care îl aveam, un sentiment de bine ce se răspândea în toată ființa mea și mă făcea să zâmbesc larg. În ciuda faptului că eram singura persoană de pe strada pustie pe care se afla casa mea, în ciuda faptului că îmi lăsam vechea viață în spate, inclusiv familia și toți prietenii, mă simțeam bine. Chiar foarte bine. Eram gata de orice aventură care se va ivi pe drum, de orice necaz sau fericire care va apărea. Doream să știu ce înseamnă a trăi cu adevărat, a face exact cum dorești, a fi creatorul propriei tale vieți.

Întreaga mea viață a fost hotărâtă de părinții mei care nu m-au înțeles niciodată. O viață plină de monotonie, de tristețe și depresie continuă. Câteodată aveam impresia că trăiesc viața altcuiva, că mă voi preface în scrum și nimeni nu își va aminti de mine. Deși am fost mereu văzută ca un copil perfect, ce își ascultă părinții, în adânc am fost mereu o rebelă, doar că nimeni nu și-a dat seama. Am fost păpușa lor ce dansa exact cum îi cântau ei, am fost marioneta lor, m-am înscris la liceul dorit de ei, am ales drumul în viață pe care ei mereu și l-au dorit pentru mine. Dar visele lor nu erau și ale mele. Așa că am fugit, departe de toți și toate, departe, unde nimeni nu știe cine sunt. Nimeni nu știe că am fost o fată cuminte, nimeni nu știe că am fost șefă de promoție în liceul meu sau că am reușit să câștig competiții naționale de literatură. Pentru ceilalți sunt un nimeni, un nimic ce nu merită atenție. Și exact acest lucru mă va ajuta să îmi încep din nou viața, să devin altcineva, o persoană nouă. Vechea Saige este moartă.

M-am oprit în stația de autobuz de la câteva străzi distanță de unde stăteam. Cine ar fi crezut că fericirea se înfățișează sub forma unui autobuz alb și vechi, ce știi că te va purta oriunde, departe de tot ce înseamnă tristețe și suferință? Aveam biletul pregătit, îl cumpărasem în urmă cu două zile, când mi-am plănuit marea lovitură. Nu știam încă unde mă va duce destinul, dar speram din tot sufletul să pornesc în cea mai mare aventură a vieții mele, căci astfel nu aveam să regret. Mă urc plină de entuziasm în autobuz și îmi aleg un loc, undeva la fereastră, căci știam că urmează o călătorie lungă. Unde mă îndreptam? Nici eu nu știam încă. Tot ce plănuisem era că prima oprire pe care o voi face în călătoria în care pornisem era Lyons, un mic orășel de munte din statul Colorado. Speram ca acolo să îmi găsesc un loc de muncă și să îmi încep viața. Iar dacă nu mergea, puteam oricând să mă mut în alt loc.

Când te muți dintr-un loc, cel mai ușor este atunci când nu ai pe nimeni la care să ții așa de mult încât să nu te poți despărți de el. O viață fără prieteni, fără iubit și fără rude la care să ții este cel mai ușor de lăsat în urmă, mai ales dacă părinții mereu au fost niște oameni care nu au ținut la tine. Astfel, sforile care leagă persoanele pot fi tăiate foarte ușor, fără durere sau suferință. Singurul sentiment care o să domine va fi o nepăsare totală din partea ambelor tabere. Așa că, iată-mă aici, fără regrete, admirând peisajul pe geam, gândindu-mă la ce voi face prima dată când voi ajunge acolo. Esențial este să nu mă atașez de nimeni, pentru că dacă o fac, nu voi mai putea părăsi acel loc niciodată, trebuia să devin o stană de piatră în fața emoțiilor. Ceea ce nu ar fi prea greu, ținând cont că mereu am evitat oamenii, în general.

Sunt trezită brusc din starea de visare în care mă aflam de o persoană, ce se așază lângă mine, aruncându-se mai mult în scaun. Îmi întorc ochii și îi întâlnesc privirea străinului ce mi-a invadat spațiul. Avea doi ochi negri profunzi, goi și pustiiți, plini de o tristețe nemărginită, iar pentru o fracțiune de secundă, puteam să jur că am văzut iadul, dar nu așa cum era descris mereu, ci mai mult infernul lui Dante, un loc rece și întunecat.

—Sper că nu era ocupat locul, spune străinul cu un zâmbet ștrengar pe față, încercând să mimeze o părere de rău.

Reușesc să dau din cap, căci toate cuvintele din capul meu au zburat pe fereastră. Tot ce puteam să fac era să mă holbez la tipul ce tocmai se așezase lângă mine. Totul la el striga către mine că era periculos, de la piercing-ul din buză, până la părul lui negru vopsit în roșu strident la vârfuri, de la brațele lui pline de tatuaje, până la hainele lui pline de lanțuri și largi. Însă, avea ceva special, căci, chiar dacă arăta așa, avea puterea de a atrage privirile asupra lui. Până și bătrânica ce stătea la un scaun distanță, pe celălalt rând, se holba la el, vrăjită. Nu părea genul.

—Ești cumva mută sau ceva? întreabă el, ridicându-și o sprânceană. Stai, mă auzi, nu-i așa?

Doamne, sfinte! Se pare că Dumnezeu chiar dorește să mă testeze încă de pe acum, punându-mi această bucățică sexy desprinsă parcă din revistele de modă! Nu acum, Doamne, chiar mă distram...

—Da, te aud și nu, nu sunt mută. Dacă nu te auzeam, crezi că mai dădeam din cap că nu e ocupat locul? îl întreb, încercând să par cât mai relaxată se putea. Nu sunt obligată să vorbesc cu toată lumea.

Zâmbește cu doar jumătate de gură, iar eu îmi întorc toată atenția către fereastra autobuzului. Era foarte important să nu mă îndrăgostesc ca o proastă de un tip la întâmplare, despre care nu știam nimic. Totul era în imaginația mea, putea să fie chiar și un criminal în serie ce încerca să scape de poliție.

—Calmează-te, era doar o glumă. Ești mereu așa de țâfnoasă sau așa te comporți doar cu tipii super pe care îi întâlnești? întreabă cu superioritate în voce.

—Sunt așa doar cu cei nesimțiți care nu știu când să se oprească din vorbit, îi răspund tăios și mă uit la el.

Acest tip deja începuse să mă calce pe nervi foarte rău. O fi fost el frumos rupt din soare, dar felul în care se comporta îl făcea insuportabil. Felul în care se uita cu insistență la mine, ochii săi goi și lipsiți de viață se plimbau pe pielea mea, oprindu-se într-un final asupra buzelor mele, mă făcea să încep să cred că tipul era clar un psihopat. Un mare psihopat, dar un psihopat sexy. Îmi ridic sprâncenele și îmi iau expresia pe care o foloseam doar pentru cei pe care nu îi suportam. Se citea clar pe fața mea plictiseala de viață și de el.

—Uite ce e, nu m-am așezat aici ca să mă cert cu tine. Așa că ai putea să încerci să te porți puțin mai drăguț cu mine. Nici măcar nu ne cunoaștem.

—Și sper să rămână așa, îi zâmbesc forțat, încercând să mă abțin să nu îi trag un pumn zdravăn în fața lui drăguță.

—Întrebare la întâmplare: știi cumva cât de greu este un urs polar?

Mă uit la el nedumerită și încerc să îmi dau seama ce dorește acest băiat de la mine. Cu siguranță era psihopat. Trecea de la lucruri simple la urși polari. Cine mai făcea acest lucru?

—Nu știu, cât de greu este? îl întreb intrând în jocul lui cu speranța că mă va lăsa în pace.

—Destul de greu încât să spargă gheața. Numele meu este Andrew, iar tu ești foarte drăguță.

Nu m-am putut stăpâni din râs la replica lui. Inteligent și viclean. Bine jucat, Andrew. Bine jucat. Se pare că voaiajul meu nu urma să fie chiar așa de plictisitor până la urmă.

—Saige, îmi pare bine, îi spun, lăsându-mă să alunec în scaun.

Mi-am întors privirea spre fereastra autobuzului, iar cu jumătate de zâmbet pe buze am pus la cale planul pentru următoarele două zile din viața mea într-o secundă. Cuprindea o mulțime de idei proaste, dar cel puțin așa începeam să trăiesc cu adevărat. Mă comportam exact așa cum doream. Pentru că devenisem o nouă Saige, cu o nouă viață și cu noi lucruri de experimentat.