Noaptea îşi trimitea braţele lungi să cuprindă camera în amorţeala lor. Prin ferestra larg deschisă, luna privea sfidătoarea. Patul – aşezat de-a lungul ferestrei – era rece şi devenise tare ca de piatră. Pe un alt perete – un ceas cu ticăitul său aproape imperceptibil, dar veşnic prezent. „Memento mori”. Acesta este singurul mesaj pe care mi-l trasmite... iar şi iar şi iar... obsedant, monoton.
După o lungă aşteptare, a venit. Fără zgomote, s-a apropiat de mine şi mi-a şoptit ceva la ureche. Dar nu am înţeles ce.
Deşi nu vroia să aflu cine era, am încercat să mă apropii, să întind mâna, dar vocea se depărta de mine. Nu mai auzeam nimic, nu mai vedeam nimic. Doar răcoarea lunii o mai simţeam – o răcoare atât de plăcută...
