Pături de aer mă lovesc ritmic. Căldura lor este însoţită de un ticăit regulat şi rar. Ştiu că este lângă mine şi mă priveşte. Un văl argintiu mă acoperă pentru o secundă, apoi se evaporă în atmosfera rece şi umedă a încăperii.
- Au fost doar razele lunii?, întreb patetic, ştiind deja răspunsul.
- Doar razele lunii..., îmi răspunde vocea lăsându-şi cuşca trupească îmbrăţişată de umbrele din colţul nordic al camerei.
