O fâşie de lumină şi un val de aer răcoros ajung la mine. Şi văd de unde vin.
Speranţa. Îmi spun: "După toată aşteptarea, am reuşit!". Inima zvâcneşte mai repede ca oricând în încercarea de a ţine ritmul cu entuziasmul meu; sângele colcăie prin vene şi înfierbântează pielea subţiată; gura mi se usucă, aerul pătrunde în corp provocând durere. Fug. Vreau să ajung cât mai repede la lumină, la aer, la scăpare. Ştiu că adevărul se află la doar câţiva paşi de mine.
„Încerci sa fugi de tine. Nu vei scăpa niciodată!”
În goana mea nebună nu realizez pe ce sau pe cine calc. Îmi doresc doar să ajung acolo. TOTUL se reduce la această ultimă cursă, nimic şi nimeni nu mai contează şi nu mă mai poate opri.
Continui să alerg. Nici nu mai pot respira – dar nu contează acum. Mai este atât de puţin – mai aproape, mai aproape, şi mai aproape...
Hainele alunecă de pe mine, pielea, muşchii, oasele – toate se topesc, organele se prăbuşesc şi rămân în urmă. Trupul nu rezistă în faţa unei asemenea călătorii, dar, oricum nu am nevoie de el când voi ajunge acolo.
Ochi fazi şi goi apar din întuneric. Strălucirea lor ireală accentueză şi mai mult momentul memorabil ce urmează să se petreacă. „E prea târziu... şi s-a întâmplat prea devreme”. Toţi asistă îngroziţi la scena ce se desfăşoară sub privirile lor. Dar nu am timp pentru ei, nu acum când miza este atât de mare.
Simt cum pereţii se apropie de mine, mă zdrobesc. Scăparea este atât de aproape încât o pot simţi, atât de aproape încât...
Deschid ochii... întuneric –
