Când am deschis ochii, tot ce puteam cuprinde cu privirea era un albastru de o profunzime mai mult decât divină. Nu aş fi putut spune unde mă aflam; nu îmi simţeam trupul... doar o uşoară amorţire şi tulburare. Poate priveam cerul într-o zi senină sau poate priveam o întindere aproape nesfârşită de apă limpede.
Nu-mi aminteam nimic. De aş fi auzit vreun glas de om, nu aş fi înţeles ce spunea. Toate lucrurile mi-ar fi părut străine şi ameninţătoare şi nici chiar mersul nu ar mai fi fost normal.
Parcă şi gândurile se răzvrăteau împotriva mea, fugind pe cele mai neînţelese făgaşuri ale imaginaţiei. Şi totuşi, ceva din atmosfera aceea bizară îmi părea cunoscut şi chiar mă făcea să mă simt în siguranţă. Era pace, linişte, calm...era bine. Mă simţeam eternă, predestinată să dăinuiesc în locul acela tainic, nesfărşit şi... viu. Era ceva strălucit în acea profundă tăcere: o imobilitatea vie şi o mişcare rigidă – locul acela era perfect contopit într-un tot maiestuos.
Încă nu ştiam dacă visam sau totul era realitate. Uneori – când nu te poţi baza pe simţuri – este greu să pătrunzi cu raţiunea profunzimea spaţiului în care te afli şi, fără să realizezi, aluneci într-o pregnantă stare de dezechilibru şi dezorientare, ca şi cum întreaga lumea s-ar roti în mod deliberat în jurul tău.
Simţeam că nu mă pot mişca, dar – în acelaşi timp – simţeam că plutesc şi că mă aflu pretutindeni, în fiecare moment. Era ca şi cum eu eram locul acela, ca şi cum mintea mea ar fi pătruns în suflet şi s-ar fi îmbinat cu meticulozitate.
Fără să ştiu dacă timpul trecea sau nu, n-aş fi putut afla dacă eram acolo de o veşnicie sau de o secundă. Dar ce însemna să măsor timpul când nu ştiam dacă el mai exista?
Respiră!
Am simţit cum ceva din interiorul meu s-a contractat. Apoi, încet, ca mii de înţepături de furnici, am simţit cum trupul începea să se materializeze şi să capete formă – începând cu vârfurile degetelor de la picioare şi sfărşind cu lobii urechilor. Şi am înţeles: eram om – desăvârşită creaţie şi supremă operă de artă.
Respiră!
O parte din mine cerea ceva ce nu mai încercasem până acum – sau nu-mi mai aminteam – în timp ce, cealaltă parte îmi dicta că nu este bine. Dar ce să nu fie bine? Nu ştiam ce îmi doream sau de ce anume mă temeam. Am realizat... era frica – frica de necunoscut.
Respiră! Respiră!
Şi am simţit – o durere mai puternică decât mi-aş fi putut imagina vreodată. Cu o încordare a întregului corp, aerul rece a năvălit pe nări şi pe gură. Mi-a scufundat plămânii în crunte arsuri. Simţeam cum toate organele se uscau şi se fărâmau în interiorul meu. Era, însă, o durere pe care o simţeam ca fiind necesară. Am crezut că fiorul fricii dispăruse şi că aşa trebuie să fie, aşa e normal. M-am resemnat, acceptânt noua senzaţie de legătură cu trupul meu.
Când începusem să mă obişnuiesc cu contractările spasmice şi ritmate ale toracelui şi cu valul de aer ce circula prin corp, s-a întâmplat ceva la care nu mă aşteptam nicicând. Treptat, totul din jurul meu s-a înnegrit. Apoi, chiar în faţa mea, s-a format o breşă în stratul dens de întuneric şi fâşii orbitoare de lumină au apărut. Mâini uriaşe au ieşit din lumină, m-au apucat şi au început să mă tragă din întuneric. Forţa lor era incredibilă şi am înţeles că ar fi fost imposibil să mă eliberez din strănsoarea lor înverşunată. Abia acum începeam să simt adevărata teamă.
Nu! Lăsaţi-mă! Îmi era atât de bine acolo... Vreau să mă întorc! Vă implor să-mi daţi drumul...
În zadar erau rugăminţile mele. Mâinile acelea masive păreau foarte hotărâte şi de neînduplecat.
Când am ajuns în lumină, am început să plâng de teamă. Nu mi-am recunoscut glasul, nu părea să fie al meu. M-am uitat în jos, la corp şi m-am îngrozit şi mai mult. Nu era cel pe care mi-l aminteam. Acesta – mult mai mic şi mai firav – era al unui prunc nou-născut.
Ce se întâmplă?! Cine sunt, cine sunteţi voi, de ce m-aţi adus aici??
Nu mai puteam distinge nimic. Umbre fantomatice, lipsite de contur, se perindau prin faţa mea, ameţindu-mă îngrozitor.
Apoi, uşor -printre scâncete şi mişcări incontrolabile – am simţit cum nu mai aveam control asupra propriei mele gândiri. Conştiinţa aluneca în afara mea...
Un zbucium fervent, zămislit, consumat şi stins prin sine, înfăşoară tot ce-i efemer şi profan în aceast univers. O vibraţie nevăzută pulsează ritmic între Bine şi Rău, Întuneric şi Lumină, Adevăr şi Minciună.
„Bine ai venit pe lume!”
