De ce te visez?

Capitolul 3

     E dimineață, sâmbătă-ora 9. Mă trezesc puțin nedumerită.  Am un sentiment vag ca am uitat ceva.  Simt că e ceva important, însă nu îmi pot aduce aminte.
  Mă gândesc să nu acord prea multă atenție gândurilor ce mă frământă, așa că mă duc în camera lui Chris ca să îl trezesc. El de obicei se culcă la 2 noaptea si se trezește la ora 13 ziua. De fapt si eu fac același lucru, doar ca totuși de fiecare dată mă  trezesc la ora 9 sau 10 dimineața.
  Ieri am folosit muzică ca să il trezesc, așa că astăzi voi folosi apa. Mă înarmez cu un vas mare cu apă și plec spre camera lui. Ca de obicei, doarme... E momentul perfect sa îl trezesc. Nici nu am observat, însă am nimerit si peste telefonul lui. Upsss, mă va ucide..
-Aaaaaaaaaaa
-Ho, calmează-te!!!
-Te-ai lovit la cap în timpul nopții???
-Bună dimineața, s-a trezit dulceața :))
-Pe bune acum, ți-au plecat neuronii la plimbare?
-De ce mă întrebi?  Credeai că o să îi însoțească pe ai tăi? :))))
-Ha, ha, ha, foarte amuzant.
-Și eu te iubesc!

Bucuroasă că am săvârșit încă o faptă bună, mă indrept spre bucătărie. Aștept pînă vine Chris, pentru că singură nu mă descurc. În acel moment îl vad că intra pe ușă.
-Ce faci aici?
-Aștept să faci mâncare,logic.
-Știi ce, azi îți faci singură de mâncare, eu plec să mănânc în oraș. Te-aș fi luat si pe tine,însă ca sa vii cu mine, trebuie să ai ceva în cap și îmi pare rău să zic, dar la tine IQ-ul e pe minus:)))
-Ha, ha, ha.... Mă duc și eu în oraș.

O sun pe prietena mea -Magda, și stabilim să ne vedem în centru. După vreo 15 minute, în sfârșit o văd. Alerga spre mine  si era toată roșie pe față. A ajuns lângă mine și a inceput să respire greu, parcă era la maraton.
-Stai......... să.......... auzi.......... ce.......mi..........s-a.......întâmplat .......
-Ce-ai mai făcut??
-La început m-a alergat un câine cît mine de mare. (apropo, Magda e destul de scunda, are doar 1m 50:))
-Si apoi?
-A trebuit să trec pe lângă porumbei!!!
-Hahaha, nu cred :))))))
-Eu serios vorbesc!
-Ok, hai că acum a trecut, câinele a plecat, porumbeii tot, acum hai să mâncăm.
-Ok..
Intrăm în primul local pe care îl vedem.  Înăuntru totul era colorat și plin de viață. Ne așezăm la masă mai într-o parte, nu prea la vedere. După ce am dat comanda, am început  să vorbim. Mi-a spus că acum are iubit,iar eu când am aflat am sărit în sus de bucurie. Eu și cu Magda ne cunoaștem destul de bine, doar că în ultima vreme ne-am cam distanțat.
-Și? Cum îl cheamă? Ce vârstă are? Unde învăță? Ce clasă e?  Cum v-ați cunoscut?
-Stai puțin! pe rând răspund la toate!
-Ok, incepe
-Deci, îl cheamă William. E clasa a 10-a, la școala din celălalt capăt al orașului. E înalt, are păr brunet, ochi verzi. Mai pe scurt e perfect. A da, și ne-am cunoscut întâmplător.
-Oww,ce drăguț. Aș vrea și eu să îl cunosc.
-Ei ghici ce. I-am spus să vină si el azi aici, special ca să îl cunoști. Din câte am inteles își va aduce și un prieten, trebuie să sosească din clipă în clipă.
-Okay.... Nu mă așteptam la asta:)
-Nu-ți face griji.

În clipa următoare văd că Magda se ridică pentru a îmbrățișa pe cineva din spatele meu. Probabil era William. M-am întors pentru a face cunoștință, însă pentru  o secundă am amuțit. Am rămas pur și simplu uimită când l-am văzut pe prietenul cu care venise William. În acel moment am simțit o mie de fluturași în stomac,si încă ceva, simțeam că îl stiu de undeva.

W-Hei, Eu sunt William! Încântat de cunoștință!
A-Ăăă, De asemenea, eu sunt Amalia.
W-Iar el e Sebastian.
S-Hey...
A-Salut.

Pe parcursul discuției am încercat din răsputeri să nu fac contact vizual cu Sebastian. Mulțumită Magdei, ea și cu William s-au așezat in fața mea, iar Sebastian, săracul, a trebuit să  stea lângă mine:) Nu era o problemă faptul că avea să ne întâlnim privirile. Era o problemă faptul că eu nu m-aș mai fi putut opri din a-i privi ochii. Însă pe parcurs am observat că a mai tras cu ochiul înspre mine să vadă ce fac:)
Nici nu am observat când au trecut câteva ore. Era deja ora 15 iar noi ne-am hotărât să plecăm în parc. Acolo băieții stăteau in picioare iar fetele pe bancă. Am reușit să mai trag cu ochiul spre Sebastian. Avea o față perfectă. Și totuși nu înțeleg cum de nu i-am mai întâlnit niciodată pe niciunul dintre ei dacă stăm în același oraș.
  Cît am stat pe bancă am aflat mai multe despre băieți,iar minunata mea prietena Magda, a reusit sa programeze încă o ieșire în oraș pe mâine. Yeyy. Aș fi venit doar ca să mă uit la Sebastian. Avea un caracter aparte. Un fel de a vorbi aparte. La el totul era aparte. Parcă nu era din lumea asta. Seara a trecut repede, iar la final m-am îmbrățișat cu Magda și i-am zis că plec. Ei au decis să mai rămână, însă în ultimul moment Sebastian a zis că el tot se duce acasă și m-a întrebat dacă m-ar putea conduce pînă acasă. Evident am acceptat.
-Deci... Amalia, unde locuiești?
-La câteva străzi distanță. Tu?
-Cam tot pe acolo.
-Mm..
-Apropo, în ce clasă ești?
-A 9-a. Tu?
-A 10-a, cu William într-o clasă.
-Mm, cum e posibil să locuim în același oraș, însă să nu ne fi întâlnit niciodată?
-Eu abia anul acesta m-am mutat aici.
-Aaa... Și de unde anume? Dacă nu e un secret, evident:)
-Nu e un secret:) M-am mutat din orașul vecin.
-Și.. cum ți se pare pînă acum acest oraș?
-Destul de ok.
-Okay, eu am ajuns acasă. Din câte am înțeles ne vedem și mâine..
-Desigur. Pe mâine
-Paa
M-am urcat in bloc. Nici nu ajung bine în cameră că deja Chris îmi pune o mie de întrebări.
-Unde ai fost? De unde vii la această oră? Si cel mai important, cine e acel băiat??
-Prima intrebare-nu e treaba ta; A doua întrebare- nu e treaba ta ; și ghici ce, nici la a treia intrebare nu e treaba ta.
-Da dacă vorbești mai clar?!
-Offf. Am fost în parc, vin din parc, si acel băiat e doar un prieten.
-Mh.. :))
-Eu mă duc să ma culc, noapte bună
-Noapte bună..

Cât de tare mă bucur că în sfârșit am ajuns acasă, pur și simplu sunt moartă de somn....