Ava e nume de cal

《Chapter 1》

Mâna îi era puternic strânsă in jurul gâtului meu și știam sigur că urmatoarele clipe vor fi și ultimele. După cum îmi era și gândul, mai dă o singură lovitură și totul începe să se transforme în ceață.

Curând ecranul rămâne negru iar râsul prietenei mele umple întreaga cameră.

-Ava, unele jocuri se execută cu degetele, nu cu nasul cum cred că faci tu.

-Scuză-mă că pierd la un joc văzut pentru prima dată.

Rue este o fire atât de competitivă încât până și mersul cu ea spre liceu este un adevărat chin.

-Un joc ușor! Se aruncă în pat pe spate.

Dau sa răspund faptul că nici nu mi-a spus ce trebuie exact să fac, dar nu apuc de telefon care scoate sunetul specific mesajului pentru a patra oară pe ziua de astăzi.

-Știi ce nu pot înțelege? Rue mi-a luat telefonul și s-a lăsat din nou pe spate. Cum nu poți ține minte ziua de naștere a tatălui tău? Adică, acum serios Ava.

Nu știu care parte mă făcea mai mult să mă simt stupid, ca avea dreptate, sau râsul ei. Ieri a fost ziua lui, iar eu, pentru al doilea an consecutiv, am uitat.

-Răspunde-i. Roșcata din fața mea imi dă telefonul.

Deși el si mama s-au certat acum o lună, iar el a plecat de acasă, eu am continuat să țin legătura. Dar acum... mă simțeam vinovată.

-Știi ce? Mai bine hai să mergem la el. Un antrenor de înotători nu poate fi atât de ocupat. În plus, ai spus că mama ta dă semne cum că ar vrea să se împace. Tu ești pârâcioasă de fel. Du-te la acvariu si spune-i.

-E bazin, Rue...

-Tot apa e. Haide! Nimic rău nu se poate întâmpla.

Veșnica replică ce duce spre dezastru. Mă ia de mână si mă conduce spre ieșire repede încât amețesc. Rue este singura persoană în fața căreia am putut sa mă deschid, să exprim ce simt fără să mă încurc și de asemenea este singura persoană pe care nu o pot minți.

În timp ce treceam prin fața curții din fața casei lui Rue, o văd ca se holbează in curtea vecinilor. Știam ca are o slăbiciune pentru Jin, japonezul tăcut, pe care l-am surprins de câteva ori privind fascinat către Rue. O văd ca se uită la teneșii ei, strâmbând din nas.

-Mai bine îl punem pe tata să ne ducă cu mașina.

Într-adevăr mersul cu mașina tatalui ei a fost mai rapid și drăguț cu hit-urile anilor '70 precum "Somebody to Love" și mișcările domnului Donald care ne făceau să ne dorim să sărim din mașină înainte de a intra în altă mașină.

Nu multe au fost ocaziile în care am venit la tata în timp ce își antrena "băieții" pentru concursuri. Când eram mică eram geloasă pe ei crezând că îi iubește. Acum sunt sigură că îi iubește. Am văzut zi de zi cât se străduiește să scoată campioni din ei.

Iar acum, să vin la el doar să îi spun un la mulți ani cu întârziere mi se pare o mare prostie. Dar știind că persoana competitivă din stânga mea nu mă va lăsa să dau inapoi, intru știind că voi arăta penibil.

L-am zărit din prima. Era atât de agitat. Se uita la un ceas, un cronometru și striga la cei ce inotau.

Ne-am așezat pe tribune; din fericire Rue nu a protestat și mi-a dat timp să îmi găsesc o scuză pentru care am venit până aici să il opresc din antrenament. Încep să cred că a fost o prostie.

În timp ce mă uitam la el, privirea lui o întâlnește pe a mea și simt obrajii cum încep să îmi ardă. Îmi zâmbește.

Te rog nu îmi spune sa vin la tine.

Îmi face semn să vin către el.

Rue mă împinge să mă duc la el. Toate planurile in care mi se găsea o scuză pentru uitarea zilei de naștere parcă nu mai aveau niciun sens. Puteam să îi aduc acum un cadou, dar am fost ocupată să gândesc scuze prostești.

-Ava, draga mea, ma ia in brațe, ce faci, cum ești?

Câțiva inotători se opriseră și doar ascultau la noi. Pentru prima oară imi doream să se înece cineva. Iar acel cineva să fiu eu.

-Mama m-a trimis. Vrea să vă împăcați. Spune ca vrea să îți prepare iar cina. Și că îi este dor de fluierul tău.

Imi trag o palma mintală. Fluier? Îi e dor de fluierul lui?

-Serios? Zâmbește și se scarpina in cap.

-Da și mai spune că...

Nu apuc să zic nimic din cauza apei ce îmi vine direct în față. Nimic rău nu se poate întâmpla. Macar nu am mai scos prostii pe gură.

-Scuze! Un tip se ridică, respirând greu din bazin și se pune pe margine încercând să își controleze respiratul.

-Uite-ne și vedeta! Tata aproape urlă.

Vedeta ta ți-a udat fiica. Îl ia in brațe, nepăsându-i că este ud și îl bate pe spate, râzând.

-Din ce în ce mai bine, Adal!

Adal?

-Ava, cred ca îți mai cunoști vechiul prieten.

-Ava pârâcioasa? Întreabă mirat spre tata.

Adal nu numai că a plecat când aveam zece ani, dar a plecat urât. Nu se știe de ce a plecat la mătușa lui, dar a rămas acolo timp de șapte ani. Băiatul cu fața rotundă și cu obrajii mai roșii decât ar trebui s-a transformat complet. Maxilarul îl are mai mult decât definit. Dar urechile lui tot ciudate au rămas. Încă țin minte momentul în care m-a luat in brațe, s-a uitat fix in ochii mei și mi-a spus "te urăsc". Pentru un copil de zece ani nu intelegeam prea multe. Dar cu fiecare an care trecea, acele cuvinte căpătau sensuri diferite, din ce in ce mai urâte.

-Ava pârâcioasa îți va...

-Tată! Situația devenea din ce în ce mai stânjenitoare cu fiecare persoană care se oprea pentru a ne asculta. Inclusiv femeia care matura pe sub tribune.

-Scuză-mă. Ava, ține să îmi accentueze numele, îți va scrie paragraful pe care il doreste liceul.

-Poftim? Nu aveam idee despre ce vorbea și nici nu voiam să aflu.

-Te pricepi la scris, ti-am văzut lucrarile, ziarul liceului are nevoie de câteva paragrafe despre Adal pentru viitorul concurs. În plus, sunteți prieteni.

-Nu suntem prieteni.

Cel care a spus a fost Adal. Nu știu dacă ceea ce s-a simțit in glas a fost plictiseală, oboseală sau răutate. Dar știu că nu îl voi ajuta cu nimic.

-Nici nu vom fi. Am simțit să spun asta cu voce tare. Îl iau in brațe pe tata după care îmi croiesc drum cu grija spre Rue pentru a nu aluneca. A fost o greșeală să vin aici.

-Ești udă! Se aude un băiat din bazin.